Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘cartezian’

Dar, mai ales, de ce preferăm s-o definim așa cum ne indică instrumentele carteziene? Care este motivul pentru care suntem atât de siguri că definiția la care am ajuns este cea corectă, și, mai ales, cea completă? N-ar fi cazul să privim contemporaneitatea așa cum ne îndeamnă Toma D’Aquino? Să încercăm să pătrundem spiritul enciclopedic al contemporaneității – spirit care a rezultat din straturile de experiențe ce s-au adunat de-a lungul timpului – și să-i evidențiem structura cît mai succint? Astfel imaginea Discursurile lungi, de cele mai multe ori, dezlânate, pe care le folosim ca să motivăm demersul cartezian cu care cautăm să punem în evidență  elementele care ar trebui să fie convingătoare,  nu sunt în stare să mențină coerența substanței pe care o presupunem în contemporenaneitate. Mai mult, adâncește îndoiala că o contemporaneitate este formată doar din lucrurile despre care vorbim și că nu există o sumă de straturi în care substanța vine determinată de mișcări subtile ale materiei. Mișcări pe care conștiința le presupune, dar rațiunea le ignoră, ceea ce face ca de multe ori să ne încurcăm atunci când dorim să intrăm în amănunte, în detalii. Este posibil ca dintr-o astfel de pricină, Toma D’Aquino să-l fi urmat pe Aristotel atunci când acesta judeca: “Dacă materia există, pentru că e nenăscută, e mult mai probabil că există şi forme a căror înfăţişare o ia materia, căci, dacă nu există nici una nici alta, atunci înseamnă că nu există nimic.”  Putem presupune atunci, fie că vorbim de contemporaneitate ca de un plan divin care stă la baza tuturor celor întâmplate într-o existență, ori individuală, ori colectivă; fie că existența este o structură cu mult mai complexă decât cea care  ajunge în cunoașterea omenească și atunci, afirmațiile Trismegistului, ale lui Pitagora, ale lui Platon sau Aristotel, ca să nu mai vorbim Doctrinele Secrete ale sistemelor filosofice din Orient, putem considera că sunt probate. Motiv care ar trebui să ne determine să căutăm perfecționarea instrumentelor cunoașterii. Unele dintre cele mai importante instrumente pe care, noi oamenii le avem, sunt intuiția și imaginația, ambele îngrădite sever de către cartezianism, dar tocmai ele sunt cele care pot explica mecanica relațiilor subtile dintre diferitele naturi ale materiei, lucru dovedit de Teoria Relativității, de Teoria Subconștientului Colectiv, sau de Morfogenetică.

Nu am ales de loc întâmplător să mă folosesc de gândirea Sfântului D’Aquino, nici spusa stagiritului nu am ales-o la întâmplare. Sunt legate foarte strâns acestea două, sunt determinate, dar și mai mult, dovedesc că determinarea este un proces care întreține mișcarea materiei, fie că se produce într-o contemporaneitate, fie că trec secole până la apariția unei forme. De la Aristotel   până la Toma D’Aquino  au trecut douăzeci de secole – douăzeci de secole pline de evenimente dintre cele mai neobișnuite ( neobișnuite pentru noi, cei care ne numim “oamenni moderni”, și care totuși acceptăm cu greutate formele determinării, privind totul din unghiul unei logici punctuale). Complexitatea și insolitul evenimentelor din acea perioadă, indică o plajă întinsă, în care determinarea înființează procese menite să inițieze sensuri specializării. Totul se petrece într-un câmp de forme, care, la rândul său se modifică, evoluează continuu, ceea ce face să existe o cantitate foare mare de vibrații. În mulțimea aceasta de specializări, în care unele se pierd, altele își schimbă sensul, iar altele se definesc tot mai precis, gândirea stagiritului a determinat-o pe cea a prelatului, iar de la D’Aquino au mai trecut șaptespreze secole până la Constantin Noica, care, la rândul său a cunoscut determinarea într-o astfel de manieră. Putem spune că parte din mecanica gândirii lui Noica datorează undei de formă care s-a inițiat din energia spiritului lui Aristotel. Metoda pe care Descartes a propus-o căută să supună determinarea unui control, prin care cel care gândește pleacă dintr-un punct de origine și parcurge un traseu, ghidat de  o serie de coordonate ce traversează determinarea de la etapele simple spre cele complexe. Cu alte cuvinte ceea ce-și dorea Descartes este să obțină o calitate, pe care unul dintre contemporanii săi a definit-o cu precizie: “Omul care se îndoiește metodic, nu se îndoiește niciodată.”. Nu putem ști dacă Descartes și-a dorit un astfel de sistem, dar cei care au îmbrățișat modelul propus de el, au ajuns să impună tehnicile unei metodici care să ridice modelul deasupra oricărei îndoielii, ca o condiție fundamentală pentru parcursul unei acțiuni. Mai mult, determinarea se vrea eliminată pentru că, presupune contribuția complexă a unor factori care nu pot fi nici precizați cu exactitate, nici controlați, datorită subtilității manifestărilor lor în realitate.  Determinarea nu se face dintr-o singură sursă, ci și cu ajutorul acesteia, restul contribuțiilor sunt practic imposibil de precizat, într-un proces care presupune o serie – mai lungă sau mai scurtă – de adițiuni sau de eliminari ale unor vibrații armonice ce vin din câmpul de forme. Metoda carteziană pornește de la cea mai simplă formă care poate fi detectată de rațiune și evoluează treptat, prin adițiuni, până la o formă considerată finală. Fără să avem vreo dată certitudinea că ceea ce s-a obținut este cu adevărat forma finală, sau obiectivă, și că nu avem – ceea ce se întâmplă cel mai adesea – de-a face cu o aparență. Spre deosebire de modelul cartezian, determinarea impune realității o formă care devine instrument al cunoașterii, prilej cu care se deschide unul sau mai multe câmpuri de forme care vor contribui la rândul lor în formarea de instrumente ale cunoașterii. Cu alte cuvinte, determinarea este un proces care contribuie decisiv la procesul cunoașterii, spre deosebire de formele carteziene care rămân aparențe care îndepărtează realitatea de propria sa obiectivare. Afirmația: “Omul care se îndoiește metodic, nu se îndoiește niciodată.”, ne atrage atenția asupra faptului că modelul cartezian nu presupune  o evoluție obiectivă, ci doar una aparentă.

Această afirmație a agresat – într-o proporție semnificativă – spiritele carteziene și le-a convins pe deplin că tot ceea ce scriu eu aici sunt doar niște speculații care nu trebuiesc luate în seamă. Am ajuns, deci, cam în punctual în care ar trebui să-l luăm arbitru pe D’Aquino pentru a stabili diferențele dintre ens și essentia, pentru că în acest orizont sunt dispuși termenii care  pun în conflict pe eseist cu cititorii lui. Diferența dintre telefonul Nokia 3310  și un Iphone 6 plus Apple nu este stabilită  de evoluție, ci de tehnologie. Evoluția este un proces dialectic subtil, în care acumulări cantitative aduc un transfer calitativ. Evoluția are nevoie de contribuția a două contrarii, fiecare dintre ele în manifestări subtile, două vibrații armonice, pentru a sfârși dând naștere unei a treia menită să modifice substanțial fiindul,  pregătind o realitate aparentă nouă.

Pentru cartezieni, faptul că evoluția se desfășoară cu o lentoare ce o face imperceptibilă pentru rațiune, impune convingerea unei realități materiale obiective și unice, ceea ce este – mai ales după cum ne-o dovedesc chiar științele ce par a susține o astfel de teorie – doar o aparență. Faptul că în fiecare moment ne confruntăm cu o realitate aparentă, nu înseamnă sub nici un motiv că această realitatea nu există, și nici că nu este materială; ci că, această realitate există sub această conjunctură a aparenței o anume unitate de timp. Respectiva conjunctură a aparența va deveni  substrat al viitoarei realități, substrat care va întreține undele de formă ce vor contribui la apariția unor forme noi. Cu cât ne vom folosi mai mult de formele create artificial – utilizând procedurile impuse de modelul cartezian – , care au o altfel de natură a vibrațiilor, cu cât ne vom îndepărta entia, de natura specifică a fiindului, și vom modifica structura aparenței, cu atât în Univers se vor impune două entități vibraționale cu naturi diferite, și cu relativi diferiți.

Spre deosebire de cititorii mei de spirit cartezian, bine înfipți în convingerile care urmează logica modelului, mie puțin îmi pasă de modul în care o realitate evolează. M-am născut într-o perioadă care tocmai intră într-o nouă formă a aparenței, mă bucur de fiecare element nou care-mi luminează conștiința, și sper – ca atunci când voi reveni, în orice formă o voi face -, să-mi fie dată o conștiință care să fie la fel de deschisă către inefabil ca și cea pe care o am acum. Într-un asemenea model de conștiință, totul curge în deplină libertate și nu este modificat sub presiunea aparențelor, ci aparențele își dovedesc capacitatea de a fi folosite pentru a forma realități, în consecință, conștiința realizaează că nu se poate realiza cunoaștere într-un singur mod.

Astfel mi-e mult mai ușor să accept poziția ontologică a Sfântului Toma, cel care – pornind de la Aristotel – deosebește o “ordine a naturii” și o “ordine a cunoașterii” , sau să înțeleg Principiul Polarității din Kybalion, principiu care afirmă că, în Univers totul este dublu. Așadar cele două modele de gândire, cel metafizic și cel cartezian funcționează împreună, și doar împreună împlinesc cunoașterea, care este deplină doar atunci când devine inefabilă, pentru că doar atunci realitatea este obiectivă. Sau cum  spune Kant: devine pură.

Nu este de fel important ca cele afirmate de mine să fie corecte, nici măcar corecte. Important este ca ele să atragă atenția că tentația de a separa cele două modele de a ordona gândirea nu este fertilă. Mai mult, că sunt contrazise o serie întreagă de evidențe, care funcționează în ciuda tuturor încercărilor noastre de a statua că sunt doar expresia unor coincidențe, ale întâmplării, sau ale unor conjuncturi singulare. Se poate spune, mai degrabă, că prejudecata este cea care ne împiedică să cultivăm libertatea de a cunoaște; prejudecata, comoditatea, hotărârea de a stabili limite care ne dau o falsă impresie de siguranță prin stabilirea unui teritoriu al lucrurilor acceptate pe care le transformăm în temeiuri. Nici un principiu, nici un adevăr, nici o teorie, nici un model de gândire, ca atare nici o stare a vreunei lumi din Univers nu sunt absolute și imuabile, pentru că, Universul însuși nu este continuu el însuși, ci în permanență rezultatul unei esențe care face ca un fiind să fie ceea ce este. A fi universal nu este același lucru cu a fi în Univers, pentru simplu fapt că “a fi în Univers” înseamnă pur și simplu a fi Univers. Ca atare afirmația că un mod sau altul al cunoașterii este cel adevărat este un fals. Pur și simplu nu există un model de a ajunge la cunoaștere, pentru că, ceea ce numim cunoaștere este un proces al fiindurilor care deja sunt alte fiinduri. Interesant este că, și Toma D’Aquino, ca și Aristotel s-au lovit de problema aceasta atunci când au vrut să ajungă la un  discurs deplin despre o tema sau alta. Atunci au constat că sunt foarte multe cazurile în care discursul nu poate atinge o esență datorită faptului că forma este omonimă, ceea ce face ca lucrurile să fie desemnate doar prin asemănarea de nume nu și prin esența lor. Ca atare, însuși modelul de gândire, fie unul sau celălalt, nu poate fi, în  mod constant și egal, valabil. Realitate care confirmă un alt principiu al Kybalionului, și anume: Principiul Vibrației, care afirmă că tot ceea ce este în Univers este în mișcare, vibrează; ca atare totul este relativ, deci și modelul gândirii. Aceste constatări ale celor doi filosofi ar trebui să fie suficient pentru a ne convinge de două lucruri: a) Cunoașterea este un efect evidențiat prin Principiul Polarității și nu printr-un model unic de gândire; b) Cunoașterea este relativă.  Chiar dacă ne încăpățânăm să declarăm că am ajuns la Cunoaștere printr-un anume model de gândire, ca atare acesta fiind singurul care poate defini o realitate, se dovedește că la Cunoaștere se ajunge prin relațiile pe care le evidențiază cele două modele.

Advertisements

Read Full Post »

“Intenția mea nu este de a expune metoda pe care fiecare ar trebui s-o urmeze pentru a-și călăuzi bine rațiunea, ci doar de a arăta în ce fel mi-am călăuzit-o pe a mea… sper că voi fi util unora și nu voi dăuna nimănui.” – spune  Descartes în “Discurs asupra metodei”, carte ce va deveni fundamentală pentru modelul cartezian de a gândi. Se părea că, plecând de la singurul adevăr absolut și indiscutabil pe care Descartes îl definește, și anume că cel care gândește există;  asigură strădania de a-ți conduce rațiunea  printr-o metodă, ce va ajuta subiectul să limpezească prea multele și prea desele momente de confuzie create  în gândirea coordonată de viziunea unei voințe divine și relevată prin arhetipuri sau simboluri. În fapt, nu era altceva decât încercarea de a înlătura cât mai mulți factori subiectivi dintr-un discurs. Asemeni tuturor gânditorilor de până la Eistein, și Descartes crede în liniaritatea metodei sale; ca atare discursul său pleacă de la un adevăr absolut și caută să atingă un alt adevăr absolut, cele două adevăruri devenind punctele unei axe pe care să se fixeze perechi de coordonate care desemnează un traseu.   Cu vreo trei sute de ani după ce Descartes își elaborează metoda,  Alejo Carpentier publică romanul “Recursul la metodă”, care nu este nimic altceva decât demonstrația că orice metodă poate fi expusă unui recurs, mai mult, că orice metodă transpusă în realitate, prilejuiește apariția unui recurs cu care omenirea se va întâlni, așa cum dovedea lumea americo-latină a acelor vremuri, și pe care marii romancieri ai timpului (Marquez, Carpentier, Sabato, Montalva etc.) o descriu ca pe  un recurs la contemporaneitate. Carpentier nu se sfiește să parodieze discursul filosofului, descriind destinul Dictatorului, odată ajuns în lumea europeană, ca pe o dulce-amară și dezlânată existență, cu totul în afara vreunei metode sau a vreunui recurs la metodă. Nu mai putem vorbi despre un parcurs liniar, cauzele și efectele nu mai au legături, punctuale, atât de definitive sau atât de strânse, iar itinerarul se abate și se transformă într-o spirală pe care punctele se așează unul deasupra altuia fiecare pe o spiră superioară.

Discursul lui Descartes, devenit un model care are la bază rigoarea  metodei, va fi urmat o perioadă și va părea să confirme supremația unui adevăr absolut.  Pentru filosoful francez, raportul dintre rațiune și materia care deține mulțimea de adevăruri ale lumii se stabilește prin metode care se sprijină pe coordonatele unor axe relevate de adevăruri aflate la o oarecare distanță unul de altul. Asta, spre deosebire de Newton, pentru care un adevăr este descoperit de o lege, dacă aceasta este obiectivă, ca atare are capacitatea de a ordona materia ce duce la respectivul adevăr.  „Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în fața mea” – spune genialul savant cu puțin înaintea morții. Pentru Newton, adevărul este obiectiv și definibil, dar mai puțin absolut și pentru a-l aduce la suprafața materiei este necesar și suficient să inventezi instrumentele potrivite.

Apariția unui recurs la discursul filosofului francez, relativizează principiul adevărului absolut și inclină balanța, mai degrabă spre concepția lui Newton, iar noua formă  a metodei devine: să gândești nu despre Univers, ci în Univers. Dacă Descartes caută coordonatele capabile să conducă la un adevăr absolut, Newton acceptă existența adevărurilor în ființa fiecăruia dintre noi, iar distanța până la acestea este dată de interesul și capacitatea noastră de a ne crea instrumentele potrivite. Exemplul lui Carpentier fiind edificator; atitudinea lui față de discursul lui Descartes fiind mai degrabă critic, iar instrumentele cu care lucrează pledând pentru un parcurs, mai degrabă lipsit de metodă. Atitudine care se consolidează în zilele noastre, când fiecare discurs despre o metodă este supus unor excursuri care lansează în eter, constelații – mai mult sau mai puțin complicate – de structuri pornite din diferite puncte ale respectivei metode, și care au trasee surprinzătoare. Nici  fragila liniaritate – plecată din supoziția unui adevăr absolut -,  nici conformația pretențioasă a structurilor care dau naștere spiralei, ca expresie a ciclului ce se modifică prin sine, nici  explozivele construcții, care pretind supremația asupra unui spațiu limitat și care provin dintr-un excurs, nu dovedesc altceva decât forța aparenței. Suntem în plină – și deplină – metafizică, în care nimic nu este absolut. Dacă, recursul la discurs era pornit de constrângerile unei particularități sociale, care făcea atrăgatoare nevoia revenirii “într-o contemporaneitate globală”, ce de la distanță părea dulce și promițătoare; excursul la discurs caută să impună o “ contemporaneitate punctuală” (ca atare cu atât mai aparentă), având legături volatile cu realitatea obiectivă ca și cu cea aparentă, legături care se sfărâmă la cea mai slabă oscilație a vreunei valori. Și dacă valoarea discursului consolidează metoda, recursul dă naștere unui model, și astfel facem cunoștință cu oscilația între sisteme de valori, în urma cărora au apărut atitudinile propuse de Marx și Engels (Vestita ecuație a procesului industrial și toată literatura despre sisteme social-ideologice care pornesc de la unele economice ce s-ar opune unul altuia – ceea ce este un fals.); ajungem la excursul discursului ce se desprinde dintr-un punct al metodei și este capabil să deseneze trasee foarte depărtate de adâncimile pe care le găsim în gândirea învățaților tradiționali. Fie discursul, fie recursul sau excursul la metodă sunt sisteme de coordonate ale modelului cartezian, care au o existență ce se izolează, acceptând aparența. Gânditorii de dinaintea lui Descartes, acceptă aparența ca o funcție  a creației divine, menită să fie expresia voinței Creatorului, care propune omenirii relativitatea ca formă de libertate. Absolutul fiind cealaltă variantă a ființării, cea inexorabilă, lipsită cu totul de orice formă a libertății.  Cele două variante sunt, dacă vreți, același joc al discursului și recursului, iar  excursul la metodă, pornește oricând, din orice punct al ființării, pentru a limita evoluția oricărei forme.

Este evident că există diferențe substanțiale între poziția unui eseist sau a unei personalități creative  și cea a unui savant. Eseistul este cel care încearcă să-și subordoneze relațiile dintre atribute, dintre legăturile directe sau complementare, tinzând să pătrundă cât mai adânc în structura  substanței ( vezi chiar atitudinea lui Carpentier). Savantul, în schimb, este preocupat de punctele în care legăturile din structura unei realități se intersectează și produc premisele unor naturi care emit unde morfice. Chiar dacă diferențele dintre poziția eseistului și cea a savantului sunt numeroase și par în multe cazuri ireconciliabile, acțiunile pornite din ambele converg către aceeași realitate și propun aceleași forme de relativitate ale unor naturi generatoare de vibrații cu funcții morfice. Relativitatea care guvernează ființarea naturilor producătoare de vibrații este aceea care stabilește substanțialitatea acestora. Vidul, Nimicul, Haosul, Abisul nu este altceva decât expresia non-spațiului, care devine pe măsură ce numărul  de vibrații crește și se diferențiază făcând posibilă apariția Formei. Vorbim de un proces care parcurge o durată, nu este un proces instantaneu ci unul care se ivește prin adițiune, are un anume sens și o anume substanță. În general, vorbim mereu despre materializare într-un asemenea caz, doar că TOTUL este materie – de la inefabil, la vibrație și Formă, totul este materie. De la Gînd la Produs, parcurgem etape diferite ale substanțialității materiei, ceea ce ar trebui să stabilească  o anume unitate a modului de a gândi care să găzduiască modelele atât de diverse al gândirii, ceea ce ar avea ca rezultat acea libertate deplină pe care o au formele incipiente, cu mult înaintea apariției specializărilor impuse de relațiile specifice cu o realitate, fie ea aparentă sau obiectivă. Savanți ca Jung sau Sheldrake au pătruns într-un astfel de model, și, chiar dacă au primit foarte multe reproșuri din partea adepților modelului de gândire cartezian, se pare că sunt cu mult mai aproape de o astfel de formă de libertate care există doar în durată. Și nu vorbim de durată ca o unitate de timp, ci ca un orizont al existenței în care  “câmpurile morfice” sunt cele care hotărăsc geografia.

Faptul că, eliminând treptat alte formne, modelul de gândire cartezian s-a impus în conștiința omenirii ca fiind “cel adevărat”, a generat o anume formă de comoditate ce ne îndepărtează tot mai evident de impulsurile pe care existența le imprimă prin libertate. Singurul rezultat evident este că oamenii devin din ce în ce mai captivi acțiunilor și efectelor acestei comodități și se îndepărterază de existența liberă, reducând agresiv formele de aparență ce constituie substanța ființări. Se poate spune că formele aparenței, hotărăsc soartea omenirii, asemeni formelor deveite existență. Ne îngrijorăm, pe măsură ce forme concrete de existență dispar, și asta doar pentru că au o substațialitate ușor perceptibilă, dar nu băgăm de seamă, cu nici un chip, dispariția formelor de aparență de o substanțialitate subtilă; adică acea substanțialitate capabilă să întrețină relațiile cu câmpurile și undele morfice ce constituie ființarea însăși. Trebuie ca nivelul morfic să  devină perceptibil prin mijloacele pe care le putem educa cu o anume ușurință  – este vorba de simțuri, de rațiune, de conștiință etc. – pentru ca să acceptăm existența unor relații. Pentru celelalte relații, cele ce pot fi sesizate cu mijloace subtile, preferăm să apelăm la persone care sunt înzestrate și nu facem nici un efort pentru a ne educa să înțelegem modalitatea de comunicare specifică a acestora.

Read Full Post »

29 decembrie, 2014

Spiritele popoarelor, care devin conştiente de figura esenţei lor într-un animal particular, se unesc într-un singur spirit;… ne spune Hegel, şi atinge un subiect care poate fi dezbătut îndelung. Important este că fiecare formă particulară a spiritului şi-a găsit o cale spre a deveni un mod de comunicare specific şi esenţial. Relaţia spirituală a vânătorului cu animalul ce urmează să devină victima sa, cea a aceluiaş vânător cu victima deja răpusă, poziţia individului într-un mediu care emite sunete ce par a avea înţelesuri, tentaţia spaţiului ce pare să ascundă o forţă care controlează lumea cunoscută etc. etc. Toate aceste legături care se iniţiază, care emit forme ce trebuiesc respectate, au fost la începuturile lor doar impulsuri ale Sine-lui, impulsuri care se impuneau conştiinţei mai degrabă decât raţiunii. Se manifestau atât de subtil în conştiinţa omului istoric, încît nici nu se putea pune problema unor generalizări, oricât de superficiale ar fi fost ele. Toate mărturiile ce ne-au rămas, mai ales desenele şi picturile rupestre, reprezintă legături particulare fiinţând în anumite momente ale unor existenţe. Abia când semnele încep să creioneze sisteme de comunicare devine posibil să se acceadă către spirit, devine posibil ca acesta să fie definit cu înţeles comun. O astfel de imagine a unui spirit comun dar care se poate regăsi şi în fiecare individ, impune existenţa unor energii cu care pot fi controlate situaţii, sau care pot contola situaţii. Artele, cele plastice mai ales – dar în care trebuie să includem şi dansul – s-au structurat pe acestă axă, spirit-conştiinţă, mai ales pentru că elementele-semn sunt capabile să dea naştere unor trăiri comune chiar dacă se particularizează obligatoriu în spiritul fiecăruia ca un element indivizibil. Şi aici trebuie să fim de acord cu Aristotel: Fireşte că un astfel de element, când e adăugat, nu va aduce după sine o mărire de întindere, ci o sporire de număr. Fiecare nouă sporire face ca esenţa să devină, şi să continue să acceadă spre propria sa esenţă, atribut  care conferă acea forţă specifică ce o universalizează. Relaţia spirit-animal, spirit-vânător este creatoarea unui cosmos în care valorile se esenţializează şi primesc alte dimensiuni. Legăturile astfel născute sunt pur metafizice, şi totuşi nu pot împiedica conştientizarea lumii materiale, cea care produce realităţi. Existenţa unei astfel de cosmos este foarte greu de acceptat de atitudinea noastră carteziană în care s-au revărsat şi efectele instrumentelor tehnologice care amplifică efectele cartezianismului. Ele – efectele cartezianismului – funcţionează ca un soi de ceaţă în care bănuim prezenţa unei – sau unor – valori. Despre valoare în sine ştim doar ceea ce s-a hotărât axiomatic că este valoarea, nu cunoaştem nimic despre particularitatea sa. Ne găsim, iată, într-o situaţie extrem de dificilă, pentru că atât pentru artele plastice şi dans, dar mai ales pentru primele opere literare, realitatea este produsă şi, la rândul ei produce, alte obiecte decât cele permise de gândirea carteziană. Un exemplu edificator este întreaga literatură antică – începând cu cea a Egiptului, urmată fiind de cea asiro-babiloniană şi feniciană – care are o funcţie esenţială pentru întruparea căreia sunt inventate instrumentele specifice. Funcţia la care mă refer este cea a re-naşterii; întreaga literatură egipteană fiind un corp solid al evocării pornite din bucuria şi conştiinţa re-naşterii. O atitudine carteziană este pusă în deplină imposibilitate în înţelegerea sensurilor fireşti ale unei astfel de literaturi, pentru că normalitatea atitudinii înfiinţată de re-naştere este cu totul lipsită de valorile iniţiate de cartezianism şi, cu atât mai mult – de tehnologism. Putem vorbi despre o prăpastie insurmontabilă care s-a deschis între cele două lumi şi care a fost treptat lărgită de fiecare etapă a parcursului către cartezianism. Ar trebui să înţelegem cu exactitate că nu vorbim despre calităţi sau defecte, despre poziţii concurenţiale, despre avantaje sau dezavantaje, despre progres sau primitivism; toate perechi de atribute lipsite de conţinut în speţa despre care vorbim. Tot ce ar trebui rezumat este faptul că fiecare atitudine este aşezată în alt Univers şi funcţionează după valori ce sunt valabile numai şi numai în Universul de care ele aparţin. Ceea ce l-ar face pe Aristotel să afirme: În strânsă legătură cu cele  de mai sus se pune întrebarea dacă numerele, corpurile, suprafeţele şi punctele sunt substanţe independente sau nu. Căci dacă nu sunt, nu ne putem explica ce este Fiinţa şi ce sunt substanţele lucrurilor. Căci însuşirile, mişcările şi relaţiile, stările şi raporturile se pare că nu semnifică substanţa nici unui lucru, căci ele toate sunt predicatele unui substrat şi nici unul dintre ele nu consituie un obiect concret. O atitudine ca cea care era esenţa existenţe societăţii egiptene, feniciene, asiro-babiloniene etc. punea în anumiţi termeni realitatea pe care încerca s-o edifice moral, social, material; termeni cu totul diferiţi de cei prin care o societate carteziană încearcă să edifice astăzi o realitate. Întâlnirea unor astfel de termeni lasă un gol de netrecut între sensuri, ceea ce face ca termenii, chiar dacă asimiliaţi ca fiind aceiaşi, să definească obiecte ale unor realităţi radical deosebite.

Cercetările ce s-au efectuat – fără să fie diminuate meritele acestora, ci dimpotrivă –  şi-au eşafodat concluziile pe axiome care îşi au obârşia în logica probabilistică şi, de multe ori, pe structurarea de relaţii plecând din realităţi cantitative. Or, asemenea obiecte ca cele pe care ni le propune spiritualitatea unei lumi, reclamă ridicarea la lumină a legăturilor subtile care au o existenţă greu de sesizat, şi nu a suprafeţelor compacte care pot crea o imagine, dar al caror  conţinut de cele mai multe ori îl negăm.

Read Full Post »