Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘capacitate’

Poate că însă, există șansa – o șansă foarte mare! – să avem de-a face cu o stare derivată din natura subiectivității percepției asupra realității. Este foarte posibil ca toate elementele puse în discuție să-și continuie existența într-o altă natură, în afara capacităților noastre de percepție, ființând în continuitatea Tot-ului, asemănător undelor de formă care se transmit până la momentul în care se ivesc condițiile de a fi reclamtă în realitate variabila a unei formă anume. În felul acesta, procesul descris de Kant, care pune în relație realitatea pură cu realitatea practică, pentru a da naștere unei realități fizice, are toate condițiile să se producă.

Ar fi necesar, pentru a putea obține o comunicare coerentă, din care să eliminăm cât mai mult trădările specific acesteia, să pornim de la eforturile inițiaților de a face cunoscute condițiile  cunoașterii în formele care ating aceste stări speciale ale materiei. Eforturile pe care aceștia le fac pentru a traduce către  neinițiați astfel de forme de cunoaștere sunt puternic deformate de modul în care comunicarea trădează conținutul obiectiv, aducând în prim plan o structură de aparențe care împiedică pătrunderea în substanța obiectivă. Mai mult, pun în evidență o sumă importantă de contradicții în termeni, ca și în judecăți, ceea ce face să se nască o mistică care acoperă regiuni de realitate obiectivă. Această mistică, de multe ori speculată din interese mai ales doctrinare, parazitează înțelesurile profunde și ajungem ca spiritul să fie abătut în zone sterile. Practic, ajungem să fim în permanență orientați către un joc al aparențelor care ne ține departe de obiectivitatea proceselor. Este foarte dificil să te orientezi într-un orizont al adevărurilor extrem de subtile și instabile – unele dintre ele lipsite de reprezentare -, mereu dependente de transmutațiile care se produc în realitatea Tot-ului, transmutații ale căror cauze sunt mereu ascunse de mișcările materiei în diversele ei naturi.  “Nimic nu sta, totul se misca, totul vibreaza” se spune în Kybalion, și nu trebuie să ne gândim doar la mișcarea, doar la vibrațiile ce se produc în natura fizică a materiei, ci – fapt deosebit de important – mai ales la ceea ce se atinge în trecerea prin celelalte naturi – câte or fie ele! -, naturi care impun modificări conforme cu rațiunea naturii respective. Dacă pentru noi este dificil – practic imposibil până la acest moment!– să traducem în înțelesuri rațiunea naturii Universului din care facem parte, cum să avem ambiția de a face acest lucru cu rațiuni ale naturilor Universurilor despre care nici măcar nu avem cunoștință, ceea ce nu înseamnă, cu atât mai mult, că acestea nu există și că mișcarea cărora am fost destinați  se va opri, sau se va abate.  Toate acestea sunt elemente pe care inițiații vechilor științe le puteau pune în construcții care, odată cu trecerea timpului și cu direcționarea evoluției spre anumite orizonturi, și-au modificat înțelesurile până la a  da nașterea unei realiltăți care nu există și în care ne încurcăm tot mai mult.

După cum spuneam, eforturile puținilor inițiați dedicați care au mai rămas, sunt  absolut relative și numai o schimbare de atitudine în lumea neinițiaților ar contribui la aducerea la suprafață a unor sensuri pure cu care să le înlocuiască pe cele care s-au deformat. Așadar, soluția acestei probleme de refacere a mijloacelor de gândire și de cunoaștere stă la neinițiați, și nu la inițiați. Funcția acestora din urmă fiind de a ține în circulație elementele care vor putea fi transformate cândva în instrumente utile. Din nefericire, există printre inițiați destule persoane care sunt mai interesate să câștige adepți pentru diferitele grupuri de practicanți, decât să păstreze puritatea procesului de inițiere, ceea ce face să apară confuzii chiar în doctrinele inițiatice.  Controversele care apar și se dezvoltă între acei inițiați care consideră informațiile despre substanța primordială a Tot-ului o taină și cei care caută formule de a traduce aceste informații pe măsura puterii spiritului unui neinițiat, ajung de prea multe ori să dea câștig de cauză teologiilor de diferite forme. Pentru substanța primordială a Tot-ului nu există formă de înțelegere colectivă, pentru că ea este necognoscibilă și supusă unui permanent proces de purificare prin ea însăși. În plus, noțiunea de înțelegere colectivă este un fals; cunoașterea și în consecință înțelegerea sunt procese strict particulare, cu specificități creative individuale. Dacă lucrurile ar sta altfel misiunea inițiatului ar semăna cu un fel de inginerie în care inițierea depinde de corectitudinea procedurilor aplicate, toate conducând spre o cunoaștere colectivă.  Ori, cunoașterea inițiatului este strict individuală și dependentă de particularitățile specifice ale spiritului acestuia. Pe măsură ce contactul realizat prin tehnicile de inițiere se adâncește, pătrunde în profunzimea substanței, contribuția  particulară a calităților spirituale devin tot mai importante în definirea specifică a informațiilor ce vin din diverse niveluri ale substanței Tot-ului. Cunoașterea nu este un proces uniform și general, ci unul specific și strict dependent de particularitățile sensibile ale spiritului. Iată de ce, nu se poate vorbi despre cunoaștere ca fiind o categorie la care fiecare spirit ajunge în proporții egale și definite identic. Ea nu depinde de factorii exteriori sinelui, ci este strict dependentă de particularitățile acestuia. Nu se dezvoltă în exteriorul ființei, ci în interiorul acesteia, prelungind ființarea substanței Tot-ului în orizonturi subtile ale non-existenței. Astfel, termeni ca: temei, înțeles, spirit, mental etc. nu sunt doar noțiuni care să definească o categorie abstractă, ci obiecte ale unei structuri care se întreține pe sine prin sine, și a cărui cunoaștere se poate realiza prin armonia între particularitățile unui spirit și generalitatea unor astfel de termeni. Ca atare cunoașterea, ca și substanța Tot-ului sunt neegale, nedefinibile și necognoscibile. Cunoașterea este treapta ințiatică a creației; a cunoaște nu înseamnă o adițiune de informații, ci revelarea unor înțelesuri, iar înțelesul reprezintă substanța subtilă a creației. Iată un motiv bun pentru ca, creația să fie continuă și permanentă; din ea, din creație pornesc acțiunile de dezlimitare a multiversurilor cuprinse în Tot. Ea nu este specifică doar pentru universul fizic, care reprezintă orizontul existenței, ci și pentru cele mai de nebănuit multiversuri cuprinse în Tot. Diferă doar naturile, modurile și procesele acesteia, adică stările care duc  la formele specifice  ale respectivului univers.

Teoria Subconștientului Colectiv a lui Jung și Teoria Morfogenetică a lui Rupert Sheldrake, dincolo de modul în care au revelat modurile de comunicare a substanței, sunt importante și pentru că sugerează ierarhizarea informației după imperativul diferenței de potențial. Primele unde care devin forme sunt acelea care au funcția de a umple un gol al prezentului, unde pe care organele receptoare – cum ar fi ADN-ul – le sesizează și le transformă în informații esențiale pentru creație. Nu trebuie, sub nici o formă, ca acestea să fie cele mai importante, ci cele mai oportune. Procesul de creație, odată pornit se va rafina și va selecta informații din ce în ce mai substanțiale. Aici avem de-a face cu un proces de adițiune care se desfășoară concomitent cu acela de eliminare. Cele două procese trebuie să aducă forma, prin procesul permanentei creației, la stadiul de a distila funcțiile acesteia și a le prepara pentru a putea trece într-o altă natură a substanței. Cel mai  sigur este că acest proces a pornit inițial din sine, și este cel care face ca Tot-ul să fie continuu, necognoscibil și indestructibil.

Acțiunile ce se desfășoară pe parcursul oricărui moment al procesului de creație, sunt spontante, uice și irepetabile, întreținând astfel necognoscibilitatea. Agnosticii, afirmând ca necognoscibilitatea este piedica de netrecut în calea cunoașterii, greșesc fundamental, pentru că funcția fundamentală a necognoscibilității este să înlăture opțiunea, cea care ar împiedica unda de formă să-și urmeze destinul pe care i l-a hărăzit diferența de potențial. Opțiunea are nevoie de un proces de alegere, ceea ce ar duce la dispariția spontaneității din creație, afectând, în felul acesta, continuitatea.

Sheldrake afirmă că undele de formă pornesc dintr-un câmp de formă și, atunci când le numește: ”unde de formă” nu înțelege și nu le acordă un specific, o particularitate, datorită căreia ia naștere o formă anume. Undele de formă sunt vibrații ale unei lungimi de undă unice care  datorită  coeficientului Δ particular pot fi activate de către o anume diferență de potențial. Vorbim de o diferență de potențial instabilă, care se transformă mereu, ca atare unda de formă, pentru a fi activată, trebuie să răspundă rapid impulsului lansat de diferența de potențial. Odată activată, ea va acționa asupra unor elemente de substanță din care va lua naștere o formă, menită să anuleze diferența de potențial. Aceasta este o problemă a prezentului imediat și, ca atare, unda de formă trebuie să inducă impulsuri specific, coerente, în baza cărora procesul de creație inițiat să dea naștere entităților unice care sunt dedicate acestui moment al evoluției, pornind de la o anume diferență de potențial care ar risca să deterioreze continuitatea. Procesul de creație despre care vorbim nu se produce cu un scop anume și nici dintr-o intenție anume, ci punctual, să anuleze o anume diferență de potențial pe care realitatea în evoluția ei o aduce la un nivel în care ar putea afecta continuitatea. Ca atare, creația este menită să întrețină continuitatea, dând naștere mereu formelor unice, care, la rândul lor vor stimula crearea altor etități unice. Aparent, creația unică nu are cum să întrețină continuitatea, dar este doar o aparență, pentru că formele unice  – prin funcțiile lor specific – lărgesc spațiul în care acestea activează, îl dezlimitează, permițând substanței din nonexistent să introducă în orizontul existentului fasacicole de unde ale căror vibrații vor participa la crearea de forme unice în feluritele naturi ale acestuia. La rândul său, existentul, prin transmutația formelor dintr-o natură în alta, eliberează în nonexistent unde care vor participa la menținerea mișcării și vibrației universale. Din descrierea acestui proces, se poate trage o concluzie logică: continuitatea nu se poate întreține în lipsa formelor unice, obținute prin creație, pentru că doar ele mențin expansiunea în nonexistent și stimulează transmutația care adaugă vibrații în masa acestuia. În aceasta constă forța undelor de formă, căreia o contemporaneitate îi datorează ceea ce numim în mod comun coeziune, dar care nu este altceva decât modul în care unicitatea își manifestă particularitatea, acționând asemeni unui fascicol de unde.

Cel care citește aceste rânduri, dacă este captivul modului de a fi al naturii fizice, care este esența Universului nostru, se va lovi de limitele respectivei naturi, și va refuza să accepte  ceea ce nu poate fi controlat – sau ce nu se verifică – prin funcțiile pe care le întreține. Dar, dacă va încerca să-și elibereze conștiință de sub influența strictă a limitelor despre care vorbesc, va izbuti să accepte faptul că există posibilitatea unei construcții care să mențină – la nivel primordial – substanța Tot-ului ca o realitate a spiritului. Cel puțin, asta ar fi limita cea mai extinsă pe care ne-o permitem. Totul este spirit, altfel neputând să presupunem aceste mișcări dinspre nonexistent spre existent și de la existent spre nonexistent, și nici  substanța Tot-ului cu cele două moduri de ființare: formă și vibrație. Toate eforturile pe care spiritele carteziene le fac să păstreze informațiile cu care operează în limitele stricte ale naturii fizice, se lovesc de moduri de a fi ce nu pot fi explicate doar prin procesele fizice. Cei mai expuși efectelor cărora le dau naștere modurile despre care vorbim, sunt fizicienii. Fapt pentru care ei sunt și cei mai dispuși să accepte posibilitatea ființări și  a altor naturi, a legăturilor dintre aceste naturi, dar și a calităților pe care substanța Tot-ului le are, dincolo de capacitatea noastră de a împinge rațiunea. Cu alte cuvinte avem de-a face cu probleme ale conștiinței, și ca atare, acest organ ar trebui antrenat dacă vrem să ne lărgim capacitatea de cunoaștere și de control asupra informațiilor aflate în circulație. O afirmație, făcută de un înțelept hermetic cu multă, multă vreme în urmă:  “Acela care intelege adevarul naturii mentale a Universului, este deja bine inaintat pe drumul maestriei”, și care binențeles este evitată și, mai mult, negată, de mințile moderne, deschide o fereastră spre orizonturi pe care am putea să le cunoaștem antrenându-ne conștiința tot atât de temeinic precum facem cu rațiunea.

Read Full Post »

Simţul meu interior, cel care-mi asigură echilibrul, este zgândărit tot mai agresiv în ultima vreme de o situaţie care devine iritantă şi sâcâitoare. În acelaşi timp, însă, există şi o aţâţare a curiozittăţii: până unde o să se ajungă? Cât timp o să continuăm aşa? Trebuie să întâlnim undeva o limită peste care să nu putem trece, o limită de la care  să înceapă prefacerea. Când eram foarte tânăr, ceea ce a devenit astăzi atât de dezechilibrat şi hidos, părea doar o problemă stârnită de pofta de alint a unuia sau a altuia. Mă refer la cutuma –  din ce în ce mai activă, devenită un soi de regulă de bună practică, de lege singulară şi de neînlocuit – că un creator trebuie să muncească după gustul “consumatorului”. Cu alte cuvinte, creatorul trebuie să-şi ţină spiritul în frâu, să-l strunească pentru a nu ieşi din făgaşul capacităţii de a înţelege a “consumatorului”. Acesta din urmă, „consumatorul” devine tot mai agresiv în a-şi impune condiţia gustului şi a limitelor capacităţii de a înţelege. Auzi tot mai des sentinţe de genul: „E o prostie, n-am înţeles nimic”. Şi totul e hotărât, respectivul creator nu are capacitatea de a „ajunge” la nivelul gustului „consumatorului”. E foarte greu de imaginat o nerozie mai mare ca asta! Şi e greu de imaginat cum am putea reface un echilibru care a dăinuit cam toată istoria. Prostia asta cu „consumatorul” şi primordialitatea gustului lui a început să se întărească pe la mijlocul anilor ʼ70 ai secolului trecut. Sunt, aşadar, cam patruzeci de ani de când „consumatorul” devine tot mai arogant şi emite pretenţii, cerând gălăgios să-i fie respectată limita gândirii. Şi asta n-ar fi nimic, dar în sprijinul lui s-a ridicat o armată de cetăţeni „educaţi” sau împinşi să fie „creatori”. Fiind nesiguri pe ei, şi râvnind să trăiască într-o lume a creatorilor, dar potrivit imaginaţiei lor, aceştia încep să facă alianţă cu „consumatorul”. La început nu s-a îngrijorat nimeni, ba dimpotrivă, adevăraţii creatori au respirat uşuraţi pentru că se puteau mişca mai în voie, fără să se împiedice mereu de respectivii cetăţeni. Aici au intervenit prăvăliaşii, mici comercianţi care au prins gustul unui ghişeft, un mijloc de a putea umple pungile. Şi iată că ne-am ales cu o treime care a devenit foarte repede funcţională, fără să fie creativă.

Din punctul acesta, având la bază treimea de care vorbesc, putem să pornim speculaţii dintre cele mai năucitoare; de la filosofia monadei a lui Leibnitz, până la cele mai subtile teorii ale informaţiei, sau esotericele sisteme ale gândirii vechi orientale. Pentru mine, un singur lucru este evident şi important cu asupra de măsură: principiul că Unu este Unu, dar există ca Multiplu. Şi, aşa cum aflăm din filosofia lui Milarepa, asemeni pâraielor care pornesc să se adune progresiv şi să formeze Marea cea Mare, drumurile diferitelor spirite caută să ajungă Spiritul Unic. O!, să nu vă închipuiţi că sunt atât de deştept încât să înţeleg în profunzimea sa acest principiu, doar că toată viaţa am căutat să adun înţelepciunea care venea, fie şi de la cel mai subţire pârâu. Am căutat să mă apropii de Marea cea Mare, chiar dacă am ştiut de la început că aşa ceva nu este dat muritorului. Călătoria, în sine, mi s-a părut nepreţuită. Dar… dintr-o dată, aroganţa „consumatorului” a făcut să dispară parcursurile  pâraielor din care mă adăpam. Cred că ultimul s-a numit „Sacrificiul”, filmul pe care Andrei Tarkovski l-a făcut în 1986.

De când e lumea, lume, creatorul a căutat să fie consecvent cu sine, şi mai ales cu scopul creaţiei sale. Nimeni – până în zilele noastre – nu a creat doar de dragul creaţiei. Întotdeauna exista un scop care se lega de nevoia tuturor. Icar, Prometeu, Trismegistul, Pitagora, Platon Aristotel, Milarepa, […] – în paranteză este lista pe care fiecare o poate completa după subiectivitatea lui -, e lista care pune unul lângă altul şirul de oameni care au trudit pentru ca Spiritul să devină Formă şi să asigure generaţiei ce urmează un alt orizont al cunoaşterii, ceva mai larg. Şi, dintr-o dată, ne trezim că avem un „consumator” mai priceput ca creatorul. Că ordinea trebuie inversată şi, mai mult, trebuie strict controlată de nişte indivizi care n-au nici în clin nici în mânecă cu creaţia. Ei sunt negustori, ştiu să numere taleri şi să ţină contabilitatea. Şi, pentru că nimic altceva nu ştiu, sunt câinoşi când se ajunge la disciplină, când există doar şi aluzia abaterii de la ordinea stabilită de procesul comerţului profitabil

Dacă ne întoarcem pe la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, se parea că invenţia maşinii de tipărit rotativă a adus soluţia eliberării destinului creatorului. Scriitorii puteau să devină independenţi, traiul lor fiind asigurat de onorariile ce veneau de la publicaţii. Apoi au urmat muzicienii, pictorii,  arhitecţii, şi zăgazul s-a rupt; una după alta capacităţile creatoare au găsit soluţii să devină independente. Ceea ce n-a fost destul, ei au vrut, fără excepţie, să fie cetăţeni, forţa creaţiei lor să folosească semenilor. Ceea ce s-a întâmplat cu asupra de măsură. Ceea ce s-ar întâmpla şi în zilele noastre, dacă creatorii ar scăpa de tirania neguţătorilor. Dar mai ales de tirania limitelor pe care şi le impun fără socoteală. Mă tem însă că nu mai ştiu cum, şi mă mai tem că nici voinţa acelor vremi nu mai există.

Să rămânem însă în acele timpuri – poate cele mai spectaculoase din punctul de vedere al creativităţii. Toate eforturile creatorilor din acele timpuri, cu gândul la forma societăţii de mâine se clădeau. Spectrul contului bancar era încă foarte departe, epoca discursului sindicalist al creatorului nu apăruse, nici măcar presimţirea ei nu macula minţile acelor oameni. . Sigur să fiecare dintre acei creatori aveau speranţa unei existenţe sociale în care să binemerite. Aţi citit corect: să binemerite.  Era formula prin care creatorul voia să ştie că efortul său şi-a găsit folosul în viaţa concetăţenilor săi. Era forma de generozitate care întreţinea deschisă larg poarta spre esenţa Spiritului. Era semnul că foarte mulţi se întâlniseră cu gândirea lui Hegel. Poate, de multe ori, de cele mai multe ori, nu şi cu sistemul filosofului, dar în esenţă cu gândirea lui, da. Cine are curiozitatea să citească gândurile acelor oameni, cele care le întreţineau structura fiindului, va înţelege cât de adâncă şi curată era nevoia lor de a sluiji „consumatorul”. Tocmai acea curăţenie a dispărut cu totul astăzi şi, odată cu ea, a dispărut tăria convingerii că un creator este un cetăţean de mare folos, cu responsabilităţi pe măsură pe care trebuie să şi le asume. Destinul creaţiei presupune în primul rând responsabilitatea rafacerii de structuri, din aceast proces al refacerii apare binemeritul, şi nu din buzunarul negustorului.

Ca să înţelegeţi mai limpede toate acestea, gândiţi-vă doar la cât de profund a acţionat atitudinea creatorilor timpului asupra mentalităţii tehnicienilor, savanţilor, meseriaşilor, industriaşilor în general, din generaţiile ce au urmat. Noile mentalităţi au început să se vadă în viaţa de zi cu zi, să devină evidenţe. Să schimbe forma vieţii în esenţa ei. Vă spune ceva numele de Eiffel? Dar Saligny? Eistein, poate? Tesla? Modificarea mentalităţii pornită de creatori ca Picasso, Dali, Brâncuşi, Sibelius, Tzara, Gropius, Baudelaire, Apollinaire, Cehov, Esenin se poate recunoaşte în tot ceea ce a urmat în cercetare, construcţii, industrie, arhitectură, economie, contabilite etc.  Au fost perioade în care mentalitatea era eliberată şi  nu înghesuită în nişte făgaşe, care în mod obligatoriu au un capăt în buzunarul negustorilor. Creaţia se dovedeşte a fi importantă nu doar pentru valorile pe care izbuteşte să le aducă din spirit, ci şi pentru transformările pe care le produce în gândirea celor care produc elementele existenţei care – aparent – nu au legături directe cu creativitatea. Forţa creativităţii nu poate fi concentrată numai în valorile operelor spiritului, ci şi în obiectele de utilitate concretă din viaţa noastră. Ori, este nevoie ca forţa creativă a celor care produc valori din spirit să se bucure de libertate. Ceea ce pare a fi un demems de a obţine o valoare îi sine, este, de fapt, strădania de a muta o limită în cunoaştere. Atunci când este liber, creatorul caută să mute o limită în cunoaştere, iar în spaţiul „cucerit” apar rând pe rând elemente ale unei viitoare structuri de relaţii noi. Dar asta se întâmplă doar creatorului care ştie să-şi apere libertatea, celui care nu este constrâns să accepte presiunile gândirii celor care se exprimă în interiorul unui spaţiu deja existent, ceea ce este cazul „consumatorului”. ”Consumatorul” nu va şti niciodată ceea ce-şi doreşte; în fapt, el nu doreşte niciodată nimic, el are un orizont de aşteptare, are aspiraţii tulburi care au nevoie de limpeziri, iar acestea se pot afla într-o operă sau alta. Nu există opera care să exprime aşteptarea „consumatorului”, ci doar un orizont aspiraţional care se poate regăsi într-o operă.

Până la intervenţia grosolană a negustorului în destinul creaţiei, procesul de împlântare a creaţie în cunoaştere s-a produs normal, sensul era deschis şi trasat de creator. După apariţia negustorului totul s-a inversat, pentru că acesta nu acordă nici un strop de atenţie acestuia, ci doar ghişeftului. Nenorocirile se văd cu ochiul liber, dar cea mai mare este pierderea simţului de orientare a creatorului. S-au scris biblioteci întregi despre modalităţile de orientarea a creatorului, s-au elaborat cele mai sofisticate reţete, s-au imaginat trasee „sigure” şi „exacte”, iar rezultatul a fost pierderea tot mai adâncă a legăturilor dintre creaţie şi cunoaştere. Ne învârtim, în aceste vremuri, într-un cerc vicios, ne muşcăm mereu vârful cozii şi singurii care au ieşti învingători în povestea asta sunt negustorii care au izbutit să instaleze un mecanism, au izbutit să-l pună în funcţiune şi acum îl păzesc cu străşnicie. Creaţia poate fi una dintre cele mai bănoase afaceri, cu condiţia să renunţe la libertatea de a întâlni cunoaşterea.

Poate că perioada aceea – sfârşit de secol XIX, început de secol XX – a fost una care a conturat cea mai reală contemporaneitate, cea mai dinamică. O contemporaneitate care a avut forţa să reziste trecerii prin două războie mondiale şi prin prefacerile profunde de după cel de al doilea. Pe la  sfârşitul anilor ’60, forţa ei a început să slăbească, pentru că apăreau tot mai multe elemente care obturau relaţiile dintre creativitate şi cunoaştere. Anii ’70 sunt cei în care echilibrul se schimbă şi, ca un făcut, tot în această perioadă este tot mai prezentă tehnologia inteligentă, pe care anii ʼ80 şi ʼ90 o aşează pe făgaşul în care o regăsim astăzi cînd  tinde spre generaţii care să înceapă autoreproducerea inteligenţei specifice folosind capacităţile noastre de a răspunde eficient şi rapid la nevoile de perfecţionare a sistemelor. Pare o situaţie plină de umor să ştii că o tehnologie a ajuns să ne folosească pe noi pentru a-şi reproduce generaţiile viitoare după cerinţele ei. Habar n-am dacă ăsta se poate numi umor ori nu, dar ceea ce mă nemulţumeşte pe mine este că de vreo patruzeci de ani nu mai putem vorbi de creativitate, sau nu de creativitatea care să deschidă şi să populeze orizontul cunoaşterii. Nesfârşitul orizont al cunoaşterii. Practic suntem în situaţia în care am devenit convinşi că am transferat acest proces către tehnologia inteligentă, ceea ce este doar o iluzie.

Contemporaneitatea s-a pulverizat, am pierdut cu totul contactul cu un orizont al cunoaşterii. Ici, colo, mai putem zări mici insule care nu ne spun mare lucru, pe care nu le putem localiza într-o geografie coerentă. Orizontul în care am intrat este dominat copios de ignoranţă şi analfabetism. Un număr tot mai mare de cetăţeni ai planetei, cu anii îndelungaţii de studii, cu doctorate şi lucrări peste lucrări, sunt, de fapt, nişte amărâţi de analfabeţi cu studii superioare, care nu pot urmări legăturile deductibile dintr-un limbaj articulat.

Personal, situaţia asta mi se pare lipsită de umor.

Read Full Post »

Tot ce ştim nu e tot ce este, aşa că nu văd de ce ar trebui să-mi bat capul să-l conving pe cel de lângă mine de ceea ce ştiu eu. Nici măcar ceea ce ştim toţi la o laltă nu cred că are importanţă, pentru că „tot ce este” face parte dintr-o altă formă de a gândi, mereu dintr-o altă formă de a gândi, continuu dintr-o altă formă de a gândi, către care noi tot tindem să ne îndreptăm, dar din nefericire de la care ne tot abatem. Sigur, există un moriv pentru care eu îmi doresc să-l conving pe celălat de ceea ce ştiu. Succesul!  Celălat este posibil să se alăture mie în forma particulară a gândirii mele şi să-şi dorescă să contribuie la crearea unei anumite imagini despre mine care să aibă ca substanţă forma acesteia. O imagine flatantă, una care să-mi schimbe mie însumi percepţia despre mine.  Problema ar fi că, din momentul acesta, asupra mea se rosteşte o condamnare – care în cele mai multe dintre cazuri este definitivă -, şi anume aceea, că traseul meu, urmat până atunci, începe să se deformeze. Uneori mai grav, alte ori mai superficial, totul depinzând de cât de mult sunt în stare să-mi păstrez smerenia faţă de mine. Sunt cazuri când, pierdut cu totul în convingerea că  „tot ce ştiu” este foarte aproape de „tot ce este”, nu mai sunt capabil să percep proporţiile realităţii. Ele, aceste proporţii sunt modificate necontenit de mişcarea realităţii, iar eu caut să îngheţ mişcarea acestora la un moment anume. Cred cu tărie că această îngheţare îmi face bine, sau, mai bine zis, îmi conservă acea „stare de bine” pe care am resimţit-o. Dacă las realitatea să-şi continue jocul, şi să modifice condiţiile „stării de bine”, aceasta va dispărea – cel puţin aşa cred în momentul acela. Ştiu asta. Şi mai ştiu că drumul până la „starea de bine” m-a costat destul. Nu vorbim doar de efortul făcut, de concentrarea necesară, de sacrificiile aduse, de reflexele pe care a trebuit să le îmbunătăţesc continuu; trebuie să mă gândesc şi la desprindere, la faptul că treptat m-am izolat într-o nişă,  pe care am mobilat-o cu elementele pe care „starea de bine” le reclama.

Ei, bine, din momentul atingerii „stării de bine”, fie ea deplină, fie doar parţială, un conflict s-a strecurat între mine şi restul realităţii, pentru că aceasta, realitatea se transformă – cel puţin aşa mi se pare mie acum – cu o viteză sporită. Viteza transformărilor are un singur scop: acela de a mă îndepărta de „starea de bine”, ori acest lucru nu este admisibil. Fără să-mi dau seama, profilul meu se schimbă sub presiunea mişcărilor ce au loc în realitate. Inteligenţa mea devine tot mai specifică, încărcându-se cu mijloacele şi instrumentele necesare conservării „stării de bine”. Cu cât eforturile mele devin mai specializate, cu atât viteza cu care realitatea îşi modifică conformaţia creşte. Cel puţin, pentru mine, totul s-a transformat într-un iureş, din care nu mai sunt în stare să percep mare lucru, un iureş care erodează permanent contactul meu cu „starea de bine”. Avem de-a face, de acum, cu două entităţi, una sunt eu căutând să rămân înglobat în „starea de bine”; iar cealaltă este realitatea, pentru care nu există o „stare de bine”. Vorbim de două entităţi  aflate într-o stare gravă de conflict. Cel puţin, aşa se vede de la mine. În fapt, totul este o aparenţă, pentru că – vreau sau nu vreau, accept sau nu accept – eu fac parte dintr-o realitate care se modifică permanent. În consecinţă, la rândul meu mă modific. Scopul pe care l-am definit şi l-am declarat: „starea de bine” aflat în raport cu procesul de transformare a realităţii, continuă să mă păstreze captiv în mişcările realităţii. Dar, ar trebui să recunosc că există o problemă: făcând parte dintr-o realitate aflată în permanentă mişcare, „starea de bine” este cea care se modifică, sau au. În multe momente, sunt conştient că doar subiectivitatea mea crează o serie de aparenţe, care-mi întreţin iluzia că legându-mă de „starea de bine” am creat o nouă realitate ce-mi aparţine pe deplin. Numai că, atât eu cât şi „starea de bine” ne mişcăm cu aceeaşi viteză în conţinutul tuturor elementelor pe care realitatea le  modifică în mod constant în evoluţia sa. Singurul efect – care între timp s-a transformat în cauză – este că eu nu mai percep mişcarea realităţii, am pierdut legătura cu elementele aflate în mişcare şi mi se pare că acestea nici nu mai există, că altele le-ar fi luat locul. Eu văd cu obstinaţie doar „starea de bine” şi agresiunile care se produc asupra ei. Agresiuni care mă fac să acţionez pentru păstrarea fiindului acesteia. Nu-mi dau seama că, de fapt, eu sunt acela care agresez „starea de bine”, încăpăţânarea cu care caut să împiedic implicarea acesteia în mişcare, nu face altceva decât s-o „îmbătrânească”, s-o osifice, de cele mai multe ori prematur. Tot ce ştiu eu începe să devină tot mai puţin, iar legăturile cu energiile pe care mişcarea realităţii le produce nu mai au un dinamism creativ. La urma urmei, încăpăţânându-mă să conserv o „stare de bine”, n-am făcut altceva decât să mă „îngheţ” pe mine, la nivelul în care cred că „tot ce ştiu este tot ce este”. Asta presupunue pierderea consistentă a substanţei libertăţii creative; imaginea mea despre realitate se îngustează din ce în ce mai mult. Contactele cu procesele produse de realitate se destramă şi pur şi simplu „starea de bine” devine  lipsa „stării de bine”. Ceea ce înainte era un proces în care toate elementele erau creative, a devenit unul în care elementele caută să se îndepărteze unul de altul, evitând creativitatea, mereu îndemnate de subiectivitatea mea care a devenit regula fundamentală. „Tot ce ştiu este tot ce este” s-a transformat într-o nevoie. Este nevoie ca tot ce ştiu să fie tot ce este, aşa m-aş putea asigura că „starea de bine” rămâne sigură şi consecventă în relaţie cu mine. Această convingere mă va îndemna să eleboreaz o axiomatică pornită de la o  premisă falsă. De cele mai multe ori ştiu că premisa de pornire este falsă, şi că toată axiomatica folosită este deformantă, dar motivez totul  prin faptul că resimt o nevoie. Nevoia este cea care stabileşte poziţia mea în raportul; „Tot ce ştiu, nu este tot ce este”. Vorbim despre o egalitate ai căror termeni sunt foarte fragili: „Tot ce ştiu” poate fi puţin, suficient, sau destul; la rândul său; „nu este tot” respectă regula cumulativă a procesului care întreţine realitatea şi, în sfârşit: „ce este” desemnează un conţinut aflat la originea celui viitor. Nici unul dintre termenii aduşi în discuţie nu pot fi trataţi ca nişte constante, egalitatea noastră fiind mai degrabă  un produs cartezian, care încearcă să sugereze o imaginea a modului cum se întreţine realitatea în condiţia sa de realitate.

Mai este însă un aspect – pe care îl putem observa instalându-se temeinic la baza realităţii -, care se dezvoltă din nevoia mea ca „tot ce ştiu să fie tot ce este”, şi anume „sistemul autist” în care caut ca fiecare variabilă să fie transformată într-o constantă. Se obţine astfel o sumă de sisteme care se pot suprapune unul peste altul,  dându-ne iluzia că avem o realitate. Vorbim despre un soi de Fata Morgana, pe care nu căutăm s-o evităm, ci dimpotrivă s-o întreţinem. Totul pleacă de la convigerea noastră că „tot ce ştiu este tot ce este”, sau mă rog,  de la nevoia ca „tot ce ştiu, să fie tot ce este”.

Orice fel de temei generat de o relaţie de felul acesta ne izolează într-o realitate care a fost realitate, dar care nu va mai izbuti niciodată să redevină realitate.

Este una dintre ironiile fiindului.

Read Full Post »

Tehnologia inteligentă începe să creeze sisteme undeva pe la mijlocul anilor ʼ60 ai secolului trecut. Sisteme inteligente care devin capabile să se autogenereze, adică  pot indica cu precizie ce modificări trebuiesc făcute în următoarea generaţie pentru ca activitatea sistemului să fie mai performantă. Poate că e o coincidenţă – deşi mă îndoiesc! -, dar tot prin perioada aceea apar savanţi care sunt tot mai îndrăzneţi în a privi realitatea ca un sistem şi nu ca un mecanism. Elementele ansamblului nu mai funcţionează doar în virtutea unei forţe motrice, ci se supun unei armonii care ascunde o sumă de energii ce fac parte din sistem. Sunt energii care se doesebesc de cea care se degajă din forţa motrice a unui ansamblu mecanic; energii pe care ni le ascundem tot mai temeinic, acoperindu-le cu un strat  gros de „materialitate”, aşa cum ne place să numim ceea ce percepem prin simţuri. Prezenţa acestor energii e cunoscută din cele mai vechi timpuri, au fost definite şi denumite în legătură directă cu modelul după care era alcătuită etapa. Nu facem nici noi altceva, decât să respectăm regula şi să le definim după modelul etapei noastre. Ceea ce se petrece însă acum,  adaugă ceva nou  şi neobişnuit, ceva ce se impune prin dispariţia liberului arbitru. Divinitatea ne-a încredinţat liberul arbitru ca o metodă de antrenare a trecerilor. Este o suferinţă pierderea liberului arbitru, o suferinţă şi o primejdie. Practic ne îndepărtăm de noi şi ne pierdem de contemporaneitate, maimuţărim slăbiciunile celor care nu sunt în stare să se regăsească, o facem cu atâta convingere încât ajungem să uităm de sensuri.

Dacă am face un exerciţiu şi ne-am imagina existenţa noastră fiind trunghiul unui copac plutind pe apa liniştită a unui râu, ne-am adânci în esenţa liberului arbitru.

Trunchiul copacului este în parte deasupra apei, formează o imagine care se reflectă în suprafaţa liniştită a lichidului. Putem vedea toate amănuntele, toate particularităţile, ne putem imagina o adevărată istorie despre modul cum trunchiul şi-a petrecut viaţa pe vremea când era copac. Putem merge mai departe cu imaginaţia şi putem crea legături între copacul ce era şi elementele unui cosmos care-l înconjura, şi care-l cuprindea. Aceasta ar fi esenţa liberului arbitru, adică ceea ce îndeobşte numim istorie, adică ceva care ne oferă posibilitatea de a alege. În funcţie de alegere ne  vom structura o atitudine care va hotărî comportamentul ce va folosi elementele pe care le vedem în imaginea reflectată în apă. Ea nu e  completă, are o parte ascunsă, şi noi ştim asta, extrem de confuz, dar ştim. De modul cum vom căuta să înţelegem partea ascunsă depinde  atitudinea pe care liberul arbitru ne-a ajutat s-o edificăm. Nu suntem pe deplin convinşi că ceea ce vedem în imaginile reflectate reprezintă fidel ceea ce este pe trunchi. Tot timpul există îndoiala, ea domneşte în întreaga noastră existenţa şi se suprapune peste ceea ce nu ştim, şi căutăm să aflăm. Ne folosim de simţuri cu convingerea că ele sunt singurele care pot oferi soluţii, aşa vom şti care este realitatea concretă, nemodificabilă. Căutăm să inventăm mereu experimente prin care să dovedim că simţurile reprezintă o realitate de netăgăduit. Doar că ele – cel puţin cele pe care le folosim astăzi – se folosesc doar de partea aflată deasupra apei, cea care pluteşte la suprafaţă, şi uităm mereu că mai există una, ascunsă. Cea care pluteşte scufundată în lichid. Partea asta, nevăzută, a curbat suprafaţa lichidului, i-a modificat structura şi se află într-o permanentă interacţiune cu ea. Care va să zică, avem de-a face cu o suprafaţă plană, pe care pluteşte un trunchi, acesta îşi reflectă imaginea pe suprafaţa linchidului. Trunchiul nu este singur, în jurul lui sunt alte elemente, care plutesc şi ele. Sunt elemente dintre cele mai diverse care au comportamente felurite, şi ritmuri felurite. Unele plutesc mai repede, alte plutesc mai încet. Unele sunt scufundate  mai mult, altele mai puţin, iar o parte abia ating suprafaţa apei. Spectacolul acesta de la suprafaţa lichidului ne fascinează, şi ne acaparează cea mai mare parte din atenţie. Este explicabil atunci cum de neglijăm ceea ce se întâmplă în partea ascunsă a realităţii. „Ascunsă” o definim noi, pentru că, de fapt, ea nu este de fel ascunsă; este doar: „în partea cealaltă”. Dacă noi suntem pe partea aceasta, presupunem că ceea ce se află „pe partea cealaltă” este ascuns şi de nevăzut. Ceea ce ar trbui să ne dea de gândit este faptul că partea aceea de realitate a acţionat asupra  suprafeţei, adică a curbat-o, ceea ce înseamnă că acolo au acţionat nişte forţe importante, şi că structura suprafeţei s-a modificat. Au exista nişte procese vizibile, care au lăsat nişte urme vizibile. Acţiunea asta a trunchiului ar trebui – poate – să ne preocupe ceva mai mult. Sunt oameni ( Hermes Trismegistul, Pitagora, Sf. Augustin, Freud, Jung, Adler, Einstein, Compton, Planck, Boltzmann, Shaldreke, într-o listă scurtă.) care au depus eforturi consistente pentru a pătrunde în mecanica acelei realităţi „de dincolo”.  Noi, ceilalţi oameni, ne comportăm ca şi cum trunchiul ar fi secţionat în lungimea lui, ca şi cum „partea cealaltă” nu ar exista. În consecinţă, avem o jumătate de trunchi care pluteşte pe suprafaţa lichidului. Nu există un întreg, veştile care ne vin despre o”partea cealaltă” sunt tratate ca nişte curiozităţi, sau ca rezultatul unui comportament deviant. Nu există nici o suprafaţă curbată a lichidului, nu există nici o scufundare, şi tot ceea ce se întâmplă vine din hotărârea unei voinţe pe care nu o putem învinge. De o bună bucată de istorie, trăim tot mai izolaţi în această prejudecată a jumătăţii, şi lucrurile par a deveni tot mai tranşante, mai ales că în această contemporaneitate – pe care am meşterit-o în mare parte din erori – tehnica inteligentă pe care am conceput-o ne ajută substanţial. Ne leagă la ochi cu o eşarfă neagră, dar foarte plăcută – sau cel puţin aşa ni se pare acum. Informaţiile despre „partea celaltă” sunt tot mai palide şi crează un folclor pe care îl tratăm cât de dispreţuitor se poate. Tot ce nu se supune regulilor armonizate imaginilor pe care reflectarea ni le transmite, trebuie desfiinţat; obţinem astfel o lume tot mai bigotă şi mai închisă în principii artificiale. O lume care se depărtează tot mai mult de cerinţa Universului pentru unicitate. Principiul acesta al unicităţii este instrumentul cu care Universul se dezmărgineşte continuu, înfăptuind o expansiune în sinele său. Nouă nu ne place această expansiune în sine pentru că pretinde o atitudine mereu proaspătă, mereu vie. Şi, în aceeaşi măsură, pretinde să privim totul ca pe un întreg în care informaţiile circulă şi ne obligă să optăm. Nu este suficient să  constatăm, e musai să optăm. Din opţiune se deschide şirul de cauze-efecte care va funcţiona până la următoarea opţiune, şi tot aşa mereu. Ori asta înseamnă să ne consacrăm existenţa unor procese derivate din unicitate, procese care nu au odihnă. Nu există posibilitatea gestului reflex care să nu necesite implicare. Tot ce vine din „partea cealaltă” presupune implicare şi neodihnă. Presupune ceea ce odinioară – atunci când imaginea întregului precumpănea – domina caracterul existenţei. O astfel de existenţă nu este legată de industrie, de tehnologie, de sisteme sociale, ci de dominanta provenită din modul în care existenţa nu se retrage într-o jumătate a întregului, ci trăieşte în complexitatea structurii unor „unde de formă” (Shaldreke), „unde de formă” care nu sunt altceva decât informaţii care străbat întregul. Industria, tehnologia, sistemele economice sau sociale, nu sunt altceva decât justificările pe care le folosim în mod voit eronat pentru a continua să trăim în jumătatea pe care am ales-o. Nu industrie, tehnologie sau sisteme am ales noi, ci o jumătate de sistem care ni s-a părut mai lesnicioasă. Industria, tehnologia şi sistemele pot exista şi într-o opţiune pentru întreg, doar atitudinea faţă de ale ar trebui schimbată, iar asta este peste puterile voinţei noastre. Deja am format o gândire care se bazează pe reflexele derivate dintr-o axiomatică a jumătăţii, şi asta ne împiedică să atingem ceea ce Gaston Bachelard numea: „configuraţia abstractă”, acea configuraţie care să depăşească inclusiv spaţiul-timp şi să atingă „domeniul abstractului coordonat”. Poate că atunci vom izbuti să realizăm că e necesară întoarcerea la viziunea întregului, dar asta doar dacă înainte nu am produs nişte stricăciuni iremediabile. Viziunea optimistă a profesorului Bachelard pare să nu ţină cont de evoluţie; cele două jumătaţi – care astăzi se dezvoltă despărţite – pot avea şansa să păstreze un sens comun, dar există în egală măsură posibilitatea ca ele să se distanţeze radical. Mă abţin să fac scenarii într-un sens sau în celălalt; deocamdată nici măcar nu se pune problema ca cele două jumătăţi să aducă informaţii în comun. Eforturile pe care extrem de puţini oameni le mai fac pentru a dovedi că este necesară o revenire la o imagine a ansamblului existenţei, şi la apropierea părţilor separate artificial, devin tot mai greu de înţeles pentru majoritatea copleşitoare.  Limbajul folosit şi natura informaţiilor sunt radical diferite, s-a ajuns într-un punct în care noţiunile definesc, prin aceeaşi termeni, conţinuturi aproape opozabile. Într-un asemenea moment este greu să se mai poată vorbi despre capacităţi de comunicare, sau despre sisteme de comunicare.

Demn de semnalat, este faptul că au apărut două contemporaneităţi, care încă mai încercă să funcţioneze împreună, care încearcă să creioneze o structură a unui ansamblu. Există conştiinţe care realizează limitele tot mai înguste ale sistemelor propuse de mentalitatea jumătăţii şi care devin interesate în apropierea de o altfel de atitudine. Din păcate, foarte multe nu s-au curăţat cu totul de mentalitatea jumătăţii şi nu vizează un întreg, ci cealaltă jumătate, ceea ce este la fel de periculos şi inutil. Totul este încă tulbure, totul este încă fragil şi perisabil. Este epoca ce poate expune omenirea unor excese fără precedent, şi ca intensitate, şi ca formă, dar şi ca orientare. Viziunea despre întreg rămâne un deziderat pur teoretic, pentru că, şi unii şi ceilalţi dintre participanţi au sentimentul deplin al faptului că forma lor este un avantaj. Un avantaj al cui?; un avantaj pentru ce?; un avantaj faţă de ce? Existenţa nu este o problermă de avantaj, ci una a formelor capabile să regenereze continuu, producând particularităţi fertile.

Este greu de imaginat că, un astfel de process poate fi menţinut atunci când este păstrată o trunchiere inutilă şi stearpă.  Oricum, această plutire există; trunchiul care pluteşte este existenţa noastră, din care o parte este scufundată în spaţiu-timp. Lucrurile ar trebui să fie mai simple, pentru că spaţiu-timpul nu se comport ca un lichid, şi ne oferă posibilitatea ca “partea de dincolo” să ne fie la îndemână. Doar că, în lungul timpului, ne-am antrenat o orbire pe care o iubim, de care ne-am ataşat până aproape de disoluţie.

Read Full Post »

8 februarie 2015

În fiecare caracter există un pilon principal care particularizează genul de acțiuni pe care le împrăștiem în realitatea imediată, dar și în realitatea proiectată. Un pilon a cărei prezență este în permanență perceput difuz. Aspirația, căci despre ea este vorba, este categoria care face ca fiecare element, fiecare obiect al tuturor modurilor de manifestare ale realității să devină – într-un fel sau altul – perceptibil. Mai degrabă, putem spune că ea, aspirația, știe să transforme prezențele subtile ale unor forme în obiecte perceptibile. Ăsta fiind și motivul pentru care noi suntem convinși că aspirația este o categorie se aparține direct de rațiune. Ni se pare că toate instrumentele cu care operează sunt generate, și se generează, din rațiune. Oricât de mare ar fi cantitatea de inefabil din care pornește fiindul unei aspirații, sfârșim prin a o transforma într-un obiect supus percepției, în consecință rațiunii. Vorbim adesea de aspirația noastră secretă, o aspirație care se manifestă difuz; una care nu a găsit încă o cale de a intra decisiv în câmpul vreunei realități, una din multele realități ce determină structura Sinelui nostru. Vorbim de aspirația obsesivă, cea căreia  datorăm eliminarea din câmpul rațiunii a unor realități virtuale pe care le-am fi putut transforma în realități imediate. De asemeni, ne place să vorbim uneori despre o aspirație pe care o definim ca fiind atât de categoric în afara capacităților rațiunii noastre încât se topește într-o virtualitate indefinibilă. Suntem, hotărât suntem – în fiecare moment al existenței noastre – deciși să definim în detaliu legăturile dintre aspirație și rațiune. Se pare că viața noastră este decisă de modul de funcționare ale acestor legături. În ultimile două sute de ani, din ce în ce mai des, sunt persoane care scriu cărți dedicate acestor legături. Cărți în care sunt descrise diverse protocoale  de perfecționare a instrumentelor care să întărească legăturile dintre aspirație și rațiune. S-au eleborat și de detaliază în permanent ideologii în care să fie cuprinse elementele comune ale unei aspirații colective. Se proclamă superioritatea unor aspirații raportate la instrumente – tehnice, științifice, sociale, culturale etc – nou apărute, și gata să garanteze calitatea.

Un singur lucru devine oarecum îngrijorător: aspirația își pierde din calitatea dimensiunilor, pierde din forță cu fiecare generație. Este definită mai precis, mai categoric, folosim un predicat mai just, atributele aspirației sunt capabile să-i surpindă cu exactitate instrumentele și tehnicile; dar observăm cu nostalgie că totul se subțiază față de ceea ce am moștenit. Sigur că avem explicațiile noastre, sigur că vom justifica argumentat procesul, dar asta nu va elimina cu nici un chip senzația acută a faptului că aspirația pierde ceva cu fiecare nouă generație.

Sunt momente când avem tăria să ne întoarcem la cărțile care descriu poziția strămoșilor noștrii față de aspirație, și ni se pare atât de exagerat totul, atât de supradimensionat. Vom decide imediat și vom stabili epitete cu care să aruncăm un praf de derizoriu peste toate aceste dimensiuni care ne copleștesc. Nu strică un praf de derizoriu, face bine sentimentelor noastre educate în dimensiunile unui prezent căruia îi cântăm osanale. Se aude din ce în ce mai des că trebuie să trăim în prezent, că fără vorbă, fără discuții, n-ai de ce să te preocupi de viitor, sau de trecut. Prezentul e totul, pentru că existența se limitează în șirul de clipe ce se înșiruie una după alta. Tu trebuie să încerci să fii prezent în fiecare clipă, pentru a trăi din plin existența. Și cu asta am pus definitiv punct aspirației.

Vezi că, aspirația nu este un atribut al rațiunii, așa cum ne chinuim de câteva generații bune să hotărâm. Într-o aspirație, rațiunea decide doar segmentul obiectelor perceptibile și proporțiile raporturilor dintre obiectele obiective și cele subiective. Ea –aspirația –  este o calitate fundamentală a conștiinței, de unde și dimensiunile ei cosmice. Nu mai suntem în stare să percepem în întregimea lor dimensiunile aspirației, și nici calitățile ei cosmice. Ar trebui să redescoperim definiția corectă a conștiinței, modul ei de a acționa, legăturile ei inefabile cu vibrațiile ce se produc în fiecare clipă într-un Univers ce se dezmărginește continuu, și-și schimbă permanent raporturile. Doar că este greu, este din ce în ce mai greu, câtă vreme ne înghesuim tot mai fără speranță într-un câmp pe care rațiunea și-l limitează prin acțiunile concrete ale instrumentelor tehnice, cărora le-a împrumutat forme primare ale inteligenței.

În primul rând, aspirația era cea care decidea forma și adâncimea nevoii de libertate. Imaginea acestei nevoi avea dimensiuni cosmice, pe care conștiința știa să le controleze, pentru care căuta energiile prietenoase, și nu înceta să le atragă spre miezul acelei nevoi. Din raporturile care luau naștere se nășteau instrumentele pe care rațiunea le putea folosi în realitatea imediată. Rațiunea opera doar cu dimensiunile exterioare, fizice ale realității, dimensiunile interioare se propagau continuu în adâncul Universului. Pentru oamenii aceea Universul era al lor în egală măsură în care și felia de pâine de pe masă era. Felia aceea de pâine nu putea fi a lor, fără ca vibrațiile Universului să nu perceapă această posesie. E o problemă de mentalitate. Este problema unui raport. Cum pot eu să am o astfel de poziție, când știu că eu sunt cel care aparțin acestui computer la care scriu, că el hotărăște raportul, așa cum o face mașina, avionul, telefonul și toată puzderia de obiecte cu un oarecare grad de inteligență pe care le împingem mereu în realitate. Toate acestea se așează în calea aspirației, întind capcane mortale și ascund calea spre energiile Universului. Energii care sunt pe atât de manifeste pe cât sunt de inefabile. Repet: e o problemă de mentalitate. Modul în care am ajuns să ne ascundem cosmosul, transformă dureros forma existenței noastre. Probabil – dacă nu se va schimba ceva în modul de manifestare a raportului de astăzi – că acestea vor fi ultimile generații care să mai perceapă noțiunile cu referire la cosmos în accepțiuni filosofice. Pentru că este o mare diferență între cosmosul fizic și cel filoosofic care dispare, se topește pe măsură ce uneltele inteligente propun un alt nivel al acestuia.

În toate acestea, aspirația, așa cum o știm noi, cum am moștenit-o de la generațiile istorice, se va redefini, uscându-se odată ce instrumentele din jurul ei vor preciza dimensiunile noului cosmos.

Ne îndreptăm spre o lume cu mult mai mică, o lumea care acum pare teribil de prietenoasă, dar care ne urăște de moarte.

Read Full Post »

27 decembrie, 2014

Există o deosebire de atitudine – ce ar trebui discutată detaliat – între gândirea înţelepţilor din ştiinţele exacte şi cea a celor din ştiinţele umaniste. Savanţii ştiinţelor exacte au simţit dintotdeauna nevoia apropierii de ştiinţele umaniste şi de folosirea unor instrumente specifice acestora. Apropierea de filosofie, de logică, de sociologie şi de principiile fundamentale ale acestora i-a ajutat în mare măsură să deschidă orizonturi noi în cercetările pe care le urmăreau. Mai mult decât atât, i-a ajutat să înţeleagă faptul că existenţa nu poate fiinţa în paliere separate. Tot ceea ce se întâmplă în fizică, de exemplu, sunt fenomene ale existenţei şi ele trebuiesc analizate şi înţelese din acest punct de vedere. Teoriile lui Boltzman, ale lui Eistein, ale lui Comton dovedesc organicitatea fenomenelor care pot da naştere unor realităţi. Realitatea în care sunt în clipa aceasta reprezintă un moment al universalităţii cu toate formele sale de vieţuire, şi este de la sine înţeles că nu pot s-o înţeleg decât dacă am capacitatea să privesc mecanismul întreg al formelor sale. Or, această capacitate trebuie educată şi antrenată; fizica, matematica, biologia, astronomia fac parte din fiinţa mea, se dezvoltă şi se întregesc prin modul în care eu acţionez asupra realităţii. Pentru că eu sunt realitate şi Realitatea mă transformă în fiecare moment al existenţei. Limitele pe care ştiinţele umaniste le trasează cu tot mai multă înverşunare între domeniile specifice şi domeniile unor ştiinţe exacte fundamentale reprezintă doar neputinţe. Este extrem de dificil să înţeleg, în esenţa sa, spusa lui Eugenio Montale din Personalul:

A fost aşa, ca vârtejul

                                    înţepător ce străbate

                                    mahalalele şi

                                    urcă în vârful de turnuri

                                    cenuşa unei zile,… […]

dacă nu mi-am educat capacitatea de a pătrunde în profunzimea spectacolului pe care îl reprezintă gândul acesta transferat în cuvinte. Cuvintele nu le pot înţelege în sensul pe care ele îl poartă în aceste spuse, pentru că e de la sine înţeles: cuvântul este o materie vie urmând un destin  care se naşte din Nimic. Nimicul fiind o materie a materiei, capabilă să ne surprindă de fiecare dată. Nu trebuie sub nici o formă să devin specialist în fizică, în matematici, sau în alte ştiinţe fundamentale, trebuie doar să înţeleg că principiile, pe care cuvintele nu mi le pot detalia în forma pe care poetul a eliberat-o din sinele său, acele principii au o formă ce nu este un mister decât în sensul divin (să nu vă reprezentaţi sub nici o formă sensul religios al divinului). Ele sunt principii ale existenţei, cu astfel de principii – indiferent de capacitatea mea de înţelegere şi definire – mă pot înălţa sau mă pot prăbuşi. Ele sunt acelea care îşi răspândesc efectele în existenţa mea şi o întregesc continuu, ţinând-o în mişcarea continuă pe care Universul o întreţine în materia sa. Aşa Sunt şi Devin.

Ar fi tare necesar să înţelegem că viaţa nu este un traseu, aşa cum ne place mereu să o definim, ci o expandare de spaţii care ne ajută ca într-un final să ne pierdem în ceea ce nu putem cunoaşte raţional. Este, dacă vreţi surpriza finală pe care n-o putem bănui decât asistând la fenomenele pe care anumite ştiinţe încearcă să le descifreze. Faptul că suntem în stare să devenim, sau nu, intimi cu astfel de fenomene este o altă problemă. Oricum, cei curioşi, sunt depăşiţi în capacităţile lor de a se informa, mulţi dntre ei înţeleg fără conştientizarea faptul că au înţeles. Este o vibraţie subtilă a materiei care se produce pentru a-i ajuta să păstreze legăturile cu energiile inefabile care, probabil, sunt cele mai active energii ale existândului. Asta fiind la fel de valabil  şi pentru o quantă, dar şi pentru Universul însuşi.

Şi ar mai fi ceva teribil de important, şi anume că, apropierea de principiile ce se degajă din fenomenele pe care ştiinţele exacte le analizează, privirea cuprinzătoare care nu se fereşte nici de muzică, dar nici de genetică, ne-ar ajuta să evităm o mulţime de greşeli stânjentioare, pentru care cheltuim resurse nepreţuite. De la distanţa la care ne găsim, este greu de apreciat care sunt cu adevărat costurile pe care le plătim. Am subliniat acest verb, nu pentru că ar fi important în sine, ci pentru că mi-ar plăcea să cred că puteţi analiza faptul că plata nu se referă la o categorie anume de entităţi, ci la Întregul reprezentat de acestea de la originile lor până în vecii, vecilor. Plata nu se face  ca în comerţul inventat de entitatea numită om: obiect, contra obiect. Plata este o operaţiune care respectă – dacă vreţi Principiul nr.1 al Mecanicii, şi în mişcarea produsă sunt angrenate toate entităţile; valul odată pornit va căuta să anuleze o diferenţă de potenţial şi se va întreţine atât vreme cât această diferenţă va exista. Ceea ce facem noi, prin ignoranţă, este să creştem o diferenţă de potenţial care nu ştim cum a apărut. Mai bine zic: nu mai ştim, şi nu mai ştim pentru că ne-am îndrăgostit de această atitudine a segregării. Avem impresia că izbutim să segregăm existenţa, sau, mai bine zis, să ne segregăm în existenţă, ceea ce este o iluzie, o iluzie pe care o afişăm cu destulă aroganţă, până în momentul în care existenţa – în funcţie de mişcarile inefabilului – ne rostogoleşte cu nepăsare spre acele zone ale ei în care funcţiile noastre sunt utile. Utile şi atât. Şi iată că acelaşi Eugenio Montale pare să fi înţeles din nou care e mecanismul:

[…] veniră-apoi alte maluri, vântul

se tălmăci, pe frânghii

rufele se înmulţiră, iarăşi oamenii

ieşiră la aer, cuiburi noi

tulburară streaşinile scunde –

a fost aşa?

răspunde!

Read Full Post »

1 ianuarie, 2014

Geometria spaţiului Minkowski ne propune un model care să ne sprijine în orientarea în exteriorul fiinţei. Adăugirea de către profesorului german a încă unei dimensiuni spaţiului euclidian a fost făcută cu scopul percis de a mări gradul de orientare, permiţănd o natură mai exactă a relaţiilor dintre obiectele unui spaţiu. În felul acesta vom putea deduce cu precizie care este poziţia noastră, fie faţă de celelalte obiecte ale spaţiului, fie de dimensiunile sale. Dacă relaţia dintre masă, energie şi viteză cunoaşte anumite forme într-un spaţiu euclidian, într-un spaţiu Minkowski, ea, relaţia, devine cu mult mai precisă şi putem deduce cu mai mare precizie care sunt efectele pe care le suportăm, în egală măsură cu cele pe care le producem. Acestei relaţii dintre masă, energie şi viteză îi datorăm capacitatea de a ne orienta în spaţiul exterior, pe care îndeobşte îl numim Univers; fie el în forma sa micro, fie în cea macro. Putem, astfel, să întreprindem o sumă de acţiuni care să ne apropie de adevărurile fundamentale, dar şi de temeiurile acestora. Respectivele adevăruri sunt în legătură indisolubilă cu propria noastră devenire, sau cel puţin au fost până la momentul prezent. Cele trei dimensiuni ale spaţiului, plus timpul ca dimensiune, plus simetria structurii sunt elementele care ne oferă posibilitatea de a determina natura relaţiilor noastre în calitate de co-relativi ai unor evenimente, fie că ele se petrec într-un spaţiu perceptibil, fie că se produc într-un spaţiu îndepărtat. Astfel calitatea noastră de observatori ne oferă posibilitatea permanentă să asistăm cu o anume luciditate la fenomenele care au loc în Univers, şi dacă avem tăria de a ne abţine de la tentaţia vulgarizării vom putea defini devenirea cu un relativ grad de precizie, ceea ce ne premite să emitem enunţuri despre modul de funcţionare a unor legi fundamentale ale realităţii pure; legi din care să derivăm adevărurile care dau naştere realităţilor practice, cele care, de cele mai multe ori, reprezintă esenţa existenţei nostre. Aşadar, avem de-a face cu o structură quadridimensională (strucutra spaţiu-timp), cu simetria acesteia şi cu poziţia noastră de observator într-o relaţie de relativitate. În mare, aceasta ar fi schema relaţiei dintre Eu-l nostru şi Universul exterior, şi acestei relaţii îi dedicăm cea mai mare parte din eforturile noastre de cunoaştere, sau cum ar spune Kant: „Regula judecăţii supusă legilor raţiunii pure practice este următoarea: întreabă-te pe tine însuţi, dacă acţiunea pe care o plănuieşti, presupunând că ar trebui să se întâmple după o lege a naturii din care tu însuţi ai face parte, ai putea s-o consideri posibilă prin voinţa ta?”

Implicarea atât de straşnică în realitatea Universului exterior, implicare ce devine tot mai preocupantă, pe măsură ce apar elemente noi – însoţite de tot alaiul de informaţii bune sau rele -, ne face să uităm în mare masură de Universul interior pe care-l reprezentăm fiecare dintre noi. De regulă ne amintim de acest Univers abia atunci când evenimente din Universul exterior aduc atingere vreuneia dintre valorile pe care am înţeles să le abordăm. În momentele acelea avem să constatăm că între cele două Universuri există asemănări, dar există şi deosebiri, iar acestea din urmă sunt de cele mai multe ori fundamentale. Asemănările pornesc chiar de la numărul de dimensiuni: tot patru, doar că cele ale Universului interior nu-şi au sorgintea în lumea materiei, mai precis a masei, ci în cea a Inefabilului, adică a Nimicului. Cele patru dimensiuni: Intuiţia, Instinctul, Sensibilitatea şi Conştiinţa formează o strucutră quadridimensională care respectă regulile simetriei ca sistem de orientare în câmpul oferit de existenţa Nimicului. Vorbim despre un câmp care generează atât temeiuri pentru adevărurile pure, cât şi sisteme de relaţii între elementele sensibile ale Inefabilului, elemente care dau naştere unor realităţi pure subiective ce sunt esenţa nemijlocită a fiindului nostru. Este bine să evitam greşala de a considera Nimicul ca expresie a unei totale In-existenţe. Nimicul nu este nici pe departe nepopulat, ci reprezintă forma sensibilă a fiindului; am putea spune că reprezintă o sumă a adiţionărilor formelor sensibile pure care vor putea fi activate de fiecare dată când în Universul nostru exterior apare un dezechilibru ce implică participarea acestora într-una dintre infinitele forme practice în care pot deveni. Căci, după cum afirmă aceclaşi Kant: „Deci este de asemenea îngăduit să folosesc natura lumii sensibile ca tip al unei naturi inteligibile, atâta timp numai cât nu extind asupra acesteia din urmă intuiţiile şi ce depinde de ele, ci raportez la ea numai forma legalităţii în genere (al cărei concept are loc şi la folosirea cea mai comună a raţiunii, dar nu poate fi cunoscut a priorii ca determinat în alt scop decât pentru folosirea pură practică a raţiunii). Căci legile ca atari sunt identice în această privinţă, de oriunde vor ele să-şi procure principiile de determinare” Putem considera poziţia noastră între cele două Universuri ca fiind poarta prin care Universul exterior îşi produce expansiunea în formele pure ale fiindului său. Suntem o poartă capabilă să transformăm continuu realităţile sensibile în realităţi inteligibile, şi pentru asta cele patru dimensiuni: Intuiţia, Instinctul, Sensibilitatea şi Conştiinţa se dovedesc a fi instrumente deosebit de eficiente în orientarea spre temeiurile pure.

Read Full Post »

Older Posts »