Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘capacitate’

Am afirmat, și voi continua să afirm – împotriva tuturor matematicienilor, fizicienilor, geometrilor, geografilor, într-un cuvânt împotriva cele mai mari majorități de savanți – că Universul este o entitate lipsită de dimensiuni. Dimensiunile fac parte din natura categoriilor care ne ajută pe noi, cei ce ființăm în nivele limitate să ne orientăm. Noi suntem cei care avem nevoie de dimensiuni, pentru a ne raporta. În ceea ce-i privește pe oamenii, poate că în adâncul timpurilor, atunci când precipitația materiei a adus în existență vegetalele, să fi avut capacitatea de a ne orienta după alte modele decât cele pe care le propun dimensiunile, modele care au mult prea multe nejunsuri după gustul meu. Și peste toate alea, ne fac să pierdem din firescul și curățenia altor mijloace de orientare. Intervalul este unul dintre acestea. Noi îl privim ca pe o dimensiune, îl limităm pentru că așa ne-a obișnuit Euclid, care, în multe momente se anulează pe sine. “Între două puncte se află o infinitate de alte puncte”, spune el și tot ce se cheamă dimensiune dispare. Intervalul, în schimb, ne arată că seria de praguri care-l instituie nu se naște și nu dispare niciodată. Vegetalele știu să se orienteze într-o astfel de natură, lumea lor este cu mult mai adecvată infinitului ca a noastră. Noi ne dorim mereu să punem un capăt, ne place să avem mereu câte un început. Continuitatea este o stare teribil de dureroasă pentru noi, și pragurile ei, le preferăm finaluri, în loc să le socotim stări ale intervalului.
Puțin îmi pasă, de explicațiile docte ale oricui, explicații prin care se caută a mi se arăta că totul este o suprapunere de dimensiuni, că structurile i-au naștere doar așa. Atunci când, de dimineața până seara, și de seara până dimineața îți limitezi ființarea prin mijloace ce cauți să devină tot mai sofisticate, așa pare. Pe măsură ce pierdem din rafinamentul pe care intervalul ni l-a revelat odată cu Păcatul Originar, ne îndepărtăm tot mai mult de capacitatea de a sesiza formele ce se nasc din ele însele în cele mai diverse direcții, rafinând necontenit naturile materiei. Mă sperie gândul că nu contenim să vulgarizăm, iar vulgarizarea nu înseamnă altceve dacât sărăcie, iar sărăcia nemișcare. Nu faptul că nu am este potrivnic, ci faptul că nu izbutesc să mă mai mișc, să mai vibrez, la aceeași amplitudine. Intervalul se reduce, iar lumea crește în diensiuni, dar scade în capacitatea de a ființa.
Dragi semeni ai mei, n-o să mă puteți sub nici o formă să mă aduceți în condiția voastră, din două motive:
1. Pentru că sunt prea bătrân, și voi pleca acuși pe calea lipsei de dimensiuni:
2. Am fost toată viața îndrăgostit de intervalul ce sunt, am vibrat sub forma aceasta, izbutind să-mi revelez multe din pragurile ce mi-au stat în cale. Altele mi-au rămas ascunse, dar sunt convins că mi se vor arăta în noua formă ce voi fi.

Advertisements

Read Full Post »

Sunt anumite momente din viața noastră – rare, foarte rare, e drept – care sunt luminate de străfulgerări ale instinctului sau ale intuiției. Amintirea acestor momente întreține un soi de nostalgie ale unor acțiuni ce par a se fi petrecut în vis. Ne dorim să fie mai dese momentele acestea, facem unele eforturi pentru asta, doar că, pare că atunci când s-au petrecut, faptele au fost hotărâte la alte niveluri. Rugile fierbinți, meditația, contemplația, ne dau câteodată senzația că ne apropiem de capacitatea de a controla astfel de momente. Lucrurile au devenit și mai încâlcite în societatea contemporană, când majoritatea hotârârilor noastre sunt stabilite de jocul unor coeficienți statistici. Dintr-o știință a aproximărilor și probabilității, statistica s-a transformat în una a certitudinii. Ceea ce stabilește o analiză statistică, care declară din capul locului că este probabilă, se transformă prin acțiuni specifice și partizane într-o realitate, îndelung comentată apoi. Toate aceste manevre, toate metodele, instrumentele, tehnicile folosite nu țin de fel de ceea ce se numește realitate universală. Lungul șir de acțiuni din ce în ce mai particulare care produc factori și mai particulari, seamănă, în mare măsură, cu un proces de orbire, lent și dureros. Este firesc, în cazul acesta, ca intuiția și instinctul să ni se pară a fi tot mai spectaculoase. Nimic din ceea ce folosește atât instinctul, cât și intuiția nu apelează la factori exteriori; totul este revelat de elemente ce se găsesc în profunzimile conștiinței noastre. Elemente care, pentru modul în care ne-a fost și ne este organizată existența, sunt factori teribil de surprinzători. Ideologiile materialismului istoric ne-au obișnuit să credem într-o relație permanentă între obiectele realității exterioare și conștiință, ceea ce este un neadevăr grosolan. Conștiința operează doar cu elemente ale unei realități certe, iar această realitate – pentru fiecare din noi – începe de la nivelul simțurilor și coboară spre instrumentele care pot produce analize temeinice. Faptul că, într-o realitate exterioară, există un număr oarecare de obiecte de diferite naturi, nu are nici o legătură cu obiectele care sunt cunoscute de conștiință prin intermediul percepțiilor. Fiecare dintre noi suntem un subiect particular, definit de conjuncția unor factori particulari. “Orice CAUZĂ are EFECTUL sau, orice efect are o cauza, totul se intampla conform Legii, hazardul nu este decat un nume dat unei legi necunoscute, sunt numeroase planuri ale cauzalitatii insa nimic nu scapa Legii” Pentru un materialist, acest principiu al filosofiei hermetice este atât de abstract încât el nu are termieni pentru a o judeca și nici temeiuri pentru a-i revela valorile. Ambiția ideologiilor materialismului istoric de a dovedi că în Univers există o singură realitate și doar una ne-a adus la acest moment la care, instinctul și intuiția pot ajunge cu mare greutate la suprafață, împiedicate fiin de straturile tot mai groase de sendimente ale falsului. Dacă vreți, este asemenea sedimentelor geologice care ne împiedică să ajungem la urmele existențelor unor timpuri arhaice, pe care nu le mai înțelegem pentru că nu le putem cunoaște.

Read Full Post »

Am să încerc să susțin în continuare faptul că ar fi nevoie  să lucrăm  cu informațiile  produse de o realitate păstrând o distanță care să ne ofere capacitatea de a sesiza și variabilele acesteia, fără să le atribuim unui scop sau altul, și doar acela. Ea, informația este asemenea unui fragment de ceramică pe care îl descoperă un arheolog; știm că aparține unui vas, știm din ce material a fost făcut, ce tehnici au fost folosite, nu știm însă cum arată vasul căreia i-a aparținut. Pentru noi este important să aflăm date despre vas, fragmentul ne interesează, doar ca aparținător al unei forme. Oare nu ar fi important să coborâm pe o linie care să ne ducă la informații specifice și particulare ale fragmentului? Poate că astfel am putea afla date noi despre locul unde a a fost meșteșugit, despre omul care l-a lucrat, despre condițiile generale în care trăia colectivitatea din care provine fragmentul. Sigur, se poate spune că toate acestea: 1. Sunt valabile și despre vasul în întregul său; ba, uneori, putem obține date mai complexe și mai exacte; și că: 2. Că nu pot fi inventate metode care să poată culege astfel de informații de la un fragment și că este necesar să obținem un întreg pentru acest lucru. Drept care, nimeni, până la această dată, nu s-a preocupat de a face un gest în direcția aprofundării modului de a culege informații provenite din fragmente. Ca atare, teritoriul rămâne, ca să spun așa, virgin. În muzee sunt cantități uriașe de astfel de fragmente, disparate, cărora nu li s-a găsit întregul și care au un destin ambiguu, iar această ambiguitate naște de multe ori interpretări incerte care pot întreține o prejudecată sau alta. Istoria ne dovedește că apariția unui instrument nou, a unei unelte, a unei tehnici sau modalități își are izvorul într-o dorință care s-a transformat în nevoie și apoi în lipsă, iar lipsa a impus întotdeauna înlăturarea ei. Axa aceasta: lipsă-înlăturarea lipsei, definită cu exactitate și meritoriu de profesorul Dumitru Carabăț, constituie motorul care a dus întotdeauna la apariție. Nu este nevoie, de fel, ca lipsa aceasta să aibă statutul de generalitate, să fie o nevoie care să carecterizeze un grup mare de oameni, o colectivitate. Este nevoie ca ea să apară în mintea unui om, a unei singure persoane, de aici se va transmite, va contamina alte minți și se va transforma dintr-un act particular, lipsit de importanță, într-o preocupare colectivă, dimensiunile vor fi altele și invariabil vor conduce la apariția unor forme , care se vor perfecționa de la o generație la alta. Și care vor da naștere și vor întreține o mentalitate sau alta.

Nevoia transformată în lipsă a fost dintotdeauna atributul fundamental al evoluției, care a determinat apariția tuturor formelor create de inteligența umană. Din nefericire, atributul acesta atât de fertil în a crea forme, nu a avut, nu are și nici nu va avea capacitatea de a determina calitățile direcției către care se îndreaptă formele create. Funcția sa fundamentală este aceea de a determina apariția formei, sensul și scopul impus de aceasta intră în autoritatea altor instanțe. Instanțe care se pare că în societatea modernă și-au pierdut mult din prezența în viața colectivității, ele fiind înlocuite treptat cu altele, ce par a nu fi tocmai capabile să modereze tendința de alunecare către extremități.

Mircea Eliade vorbește despre faptul că istoria omenirii, așa cum o cunoaștem noi, are două epoci, fiecare cu specificitatea ei menită să impună atitudinea față de ființare. Prima epocă, cea care începe odată cu formarea conștiinței istorice, este caracterizată de convingerea că istoria  evoluează prin contribuția unor modele. Fie el zeu, semizeu, erou, rege, modelul este cel care impune caracteristicile istorice ale unui moment, elelalte elemente sunt tratate fără o considerație deosebită. Modelele sunt cele care devin referințele unui moment istoric, ele sunt cele care determină preocupările viitoare și determină atitudinea față de realitate. Această convingere determină ca acțiunile unor personaje isotrice să impună elementele cu valoare istorică. Fie că vorbim despre Osiris, de Zeus, de Poseidon, de Hercule, de Agamemnon, de Avraam, de Moise, de regi care și-au pus amprenta pe un anume moment din viața unor popoare, descrierile istorice vor evidenția elementele care subliniază calitățile, ca și defectele modelului, ceea ce trebuie să rămână exemplar pentru generațiile viitoare. Toate modelele acestei epoci a istoriei au lăsat moștenire mai puțin acțiuni și mai mult calități. Sunt păstrate doar acțiunile ele mai caracteristice pentru memoria modelului, cele care au putut fi raportate la calitățile altor modele, fie contemporane, fie din alte momente istorice. În felul acesta, istoria este un domeiu care abundă în elemente ce pot contribui la modelarea unor caractere, la fundamentarea și construcția unor temperamente. Cu alte cuvinte, o astfel de istorie consemnează cu mult mai multă atenție contribuția oamenilor la modificarea realității, decât a structurii sociale în ansamblul ei. Ar fi inutil să înșir o lungă listă de acțiuni ale unor modele, arhicunoscute de altfel, fie din izvoare istorice, fie din cele literare, fie din folclor. Există, însă, un model care pe mine mă impresionează profund, pentru că mi se pare a fi exemplar în încercarea sa de a corecta o anume trăsătură caracterologică ce a provocat foarte mult rău de-a lungul timpului. Este vorba despre călătoria lui Orfeu în infern, călătorie pe care acesta o face împins de iubirea pătimașă față de Euridice. Nu are rost să urmărim eforturile și suferințele eroului care trece Hadesul și pătrunde în Infern, unde o găsește pe Euridice. Cred, cu convingere, că toată salba de piedici pe care Orfeu trebuie să le învingă, are menirea de a individualiza un moment final ce poartă toate funcțiile ce s-au dorit a fi evidențiate pentru generațiile viitoare. Pentru a obține acordul lui Hades de a o lua pe Euridice în lumea noastră, Orfeu a promis că nu va privi înapoi sub nici un chip, pentru a vedea dacă iubita sa îl urmează. Tot drumul, eroul a avut tăria de a nu se întoarce, doar că, la ultimul pas, o slabiciune de moment îl face să tragă cu coada ochiului în spate, ceea ce l-a făcut să-și piardă iubita pentru totdeauna.

Întreaga parabolă a călătoriei în infern a lui Orfeu se bazează pe acest moment. Momentul în care slăbiciunea învinge. Este vorba doar despre o clipă. Dar este o clipă care costă pierderea tuturor eforturilor, a suferințelor, pe deasupra pierderea definitivă a iubitei ceea ce presupune înființarea unui alt șir lung de suferințe. Și toate astea doar pentru o clipă de slăbiciune. Există o literatură extrem de bogată în care ni se vorbește despre faptul că această călătorie a lui Orfeu este una inițiatică, totul este susținut de argumente solide și docte. Foarte puțini, chiar foarte puțini dau atenție momentului de slăbiciune în care Orfeu pierde totul. Accentul principal este pus pe forța iubirii lui Orfeu care îndură suferințe mari pentru a ajunge la Euridice, care face jertfe substanțiale pentru a-și recăpăta iubita. Faptul că, pentru o clipă de slăbiciune o pierde pe Euridice pentru totdeauna, mai mult, că toate eforturile și suferințele îndurate devin zadarnice nu pare a impresiona.  Pentru spiritele moderne, slăbiciunea este justificabilă, dar nu știu dacă și spiritele arhaice  judecau lucrurile la fel. Cu cât încerci să pătrunzi mai adânc în modelele propuse de gândirea arhaică, cu atât descoperi diferențe fundamentale între funcțiile și scopul acelei gândiri și cea modernă. Tentația de a  aprecia care gândire este corectă, cred că este una greșită, pentru că se dovedește că cele două moduri de a gândi se împletesc într-un mod foarte surprinzător. Există momente când ele se întâlnesc și formează un corp comun, pornind de la același premise și obținând rezultate comune; dar există și momente când cele două moduri de a gândi se despart și se depărtează unul de celalălalt, uneori fiecare tinzând către o extremă.

Poate că ar fi interesant de privit tabloul celor două moduri de a gândi de la o oarecare distanță, care să permită judecăți echidistante care să definească  imparțial relațiile dintre cele două sisteme. Spun asta pentru că, istoria de astăzi a omenirii a rezultat din interpretarea unuia dintre moduri cu ajutorul celuilalt. Au fost vremuri când modul arhaic de a aprecia evenimentele unui moment al istoriei a influențat substanțial gândirea timpului respectiv; dar, pe măsură ce condițiile noii realități se schimbau, modul arhaic a fost tot mai puteric copleșit de modalitățile noi de interpretare a evenimentelor. Se pare că am ajuns, în zilele noastre, să avem o imagine cu totul falsificată asupra evenimentelor din lumea arahaică din cauza faptului că nu mai ținem cont sub nici o formă de modul cum valorile timpurilor hotărau evoluția unui eveniment sau al altuia. Povestea lui Orfeu poate fi un exemplu; noi suntem fascinați de forța iubirii pe care Orfeu pare că o dovedește și nu mai acordăm nici un strop de atenție rezultatului final, care pare a arăta că forța iubirii lui Orfeu nu e chiar atât de puternică. Altfel nu se explică apariția acelei clipe de slăbiciune în care Orfeu se întoarce să vadă dacă Euridice îl urmează. Hades l-a supus pe Orfeu la o probă de încredere. Orfeu trebuia să aibă încredere deplină în iubirea fetei pentru a o merita. Se pare însă că încrederea lui Orfeu nu a fost deplină, el s-a întors înainte de ultimul pas și totul s-a spulberat. Nu mulțimea de eforturi, de jertfe sau de sacrificii este dovada completă a iubirii pe care Orfeu trebuia s-o poarte Euridicei, ci încrederea că ea este la fel de devotată acestei iubiri. Diferența datorată modului de a gândi între lumea modernă și cea arhaică, diferență care subliniază acțiunea unor valori diferite ale celor două lumi. Dacă noi, cei din lumea modernă contabilizăm conștiincios și suntem impresionați de numărul de eforturi, de sacrificii, de jertfe pe care le trecem în contul iubirii lui Orfei, cei din lumea arhaică enumerează toate acestea pentru a sublinia zădărnicia. Pentru ei, Orfeu nu este un mare erou, un erou deplin, ci doar un om care dovedește că este mai aproape de zădărnicie decâte de  împlinire. Momentul său de slăbiciune spulberă toate strădaniile, dar ceea ce este cu mult mai dureros, spulberă aspirațiile Euridicei, care l-a urmat cu credință pentru a ajunge în lumea celor vii. Euridice nu va mai putea ieși niciodată din Infern, ea este cedată de slăbiciunea lui Orfeu eternității. Se dovedește, în final, că iubirea lui Orfeu nu a fost atât de mare pe cât spera el să fie, și că  nu-și poate aroga calitățile de erou, în sensul acceptat de mentalitatea timpului său, așa cum a făcut atunci când s-a angajat într-o astfel de întrepreindere. Lumea modernă îl pune pe Orfeu în aceeași categorie cu Romeo, sau Tristan, ceea ce nu este adevărat pentru că el nu a fost în stare să ducă până la capăt o probă care se dovedea cu mult mai ușoară decât a celorlalți doi. Orfeu iubește atât cât iubește un muritor, poate acesta fiind motivul pentru care, noi cei din lumea moderă, suntem mai aproape de el decât de Tristan sau Romeo. Structura profundă a modului cum înțelegem relația dintre diversele elemente ale unei realități s-au schimbat drastic, așa că ceea ce citim noi despre acțiunile consumate în societățile arhaice sunt lucruri care nu există, de fapt. Asta nu pentru că. respectivele acțiuni nu s-ar fi desfășurat așa cum istoricii, filosofii timpului sau literații o descriu, ci pentru că noi citim cu totul alte sensuri ale exprimării decât cele inițiale. Situația aceasta face ca între conștiința omului modern și conștiința omului arhaic să existe o prăpastie uriașă, care este tot mai greu de traversat. Mai mult, această situație începe să se manifeste tot mai hotărât între omul modern și omul modern. Lumea se pulverizează, fiecare facțiune urmând o direcție de care nu suntem foarte siguri că există sau nu, ceea ce nu se întâmpla sub ici o formă în lumea arhaică.

Pentru un contemporan – mă refer la un contemporan al meu – ceea ce scriu eu în aceste pagini sunt doar niște speculații răuvoitoare ale unuia care nu este mulțumit de ceea ce se întâmplă în jurul său. Că nu sunt mulțumit, asta e adevărat, dar că ceea ce scriu ar fi doar niște speculații, de asta mă cam îndoiesc, chiar dacă nu pot să-mi condamn contemporanul pentru judecățile sale. Este firesc să judeci după un asemenea model, atâta vreme cât nu ai nici o informație despre faptul că spiritul celor aflate, dintr-o scriere sau alta, putea avea în alte timpuri, o altă conformație, o altă anatomie, o altă morfologie. Acest lucru nu este decis de grafica cuvântului, de gramatica folosită, de sintaxă, nici de sensul evident al acestuia. Lururile sunt cu mult mai subtile și țin de cu totul alte zone ale ființări. Citind, de exemplu, mitul lui Orfeu convinși de forța iubirii acestuia, fiecare nouă peripeție are menirea de a sublinia spiritul de sacrificiu al acestuia, adâncimea sentimentului, noblețea caracterului etc. Dar dacă privim lucrurile din zădărnicia pe care momentul de slăbiciune ale eroului – și aici trebuie să subliniez: venită din faptul că s-a întors la ultimul pas, ca să se convingă că Euridice îl urmează – cestiunea se schimbă substanțial, iar iubirea lui Orfeu nu mai pare atât de categorică, ea fiind umbrită de iubire Euridicei, care se afla la un pas în spatele acestuia. Toate probele pe care Orfeu le-a trecut nu mai par a fi motivate de dragostea lui, ci mai de grabă de carcaterul războinic al tânărului.

Doi oameni care citesc această poveste de iubire, dar fiecare motivat de o altă viziune, citesc de fapt două povești diferite. Situația aceasta are proporții cu mult mai  dramatice și mai spectaculoase atunci când ne referim la războiul din Troia, pe care suntem tentați să-l citim cu mult mai unitar ca și concepție, dar și cu atât mai depărtat de esența sa. Acestui fapt datorăm interpretarea falsă a unei mare porțiuni din istoria veche, în care faptele s-au produs așa cum le cunoaștem, dar sensul acestora, esența lor este hotărât diferită față de ceea ce de regulă acceptăm.

Dacă judecăm mitul lui Orfeu dintr-un astfel de punct de vedere, atunci vom putea înțelege de ce e important să căutăm să culegem și datele pe care un fragment ceramic ni le oferă. Fragmentul și nu întregul.

Read Full Post »

Unul dintre exemplele unei astfel de cunoașteri, unul  care se dezvoltă în timpurile noastre constă în atitudinea în permanentă configurare despre macro cosmos. Cu cât oamenii de știință dezvoltă capacitățile tehnologiilor noi de a  aduce informații despre un corp ceresc sau altul, cu atât preocuparea pentru stocarea și prelucrarea detaliilor, care au legătură cu atributele imobiliare ale respectivelor corpuri cerești, devine dominantă. Fie că interesele sunt pentru o eventuală colonizare umană, fie că sunt pentru colonii de entități ce vor fi anexate intereselor noastre, preocupările de a culege informații cu caracter imobiliar sunt precumpănitoare.

Ca atare, Universul, în partea sa macro este catalogat după oportunitățile care pot relaționa  direct și nemijlocit cu interese ale speciei noastre, și nu cu informații conținute ca atare. Acestea  sunt tratate cu superficialitate și cu o oarecare lipsă de interes, ceea ce face să ne găsim, cel mai adesea, în fața unor inadecvări. Cu cât apar semne despre dimensiuni favorabile, despre relații care pot prezenta avantaje ce vor putea fi transformate – într-un viitor anume – în oportunități, cu atât eforturile se concentrează asupra acestora, iar restul este trecut în ascuns chiar. Avem de-a face cu o situație care exmplifică faptul că încă nu am ajuns la capacitatea de a înțelege cu adevărat traseele informației în realitate. Suntem în stare doar să analizăm raporturile unor evidențe ce țin de interese hotărâte de cele mai multe ori ideologic; ceea ce explică de ce sunt atât de multe momente ale realităților consumate pe planeta noastră, de către specia noastră, care au fost învăluite de un mister foarte dens. Contribuim, pe măsură ce restrângem abordarea realității la procedeele admise de logica binară, atât la distanțarea de procedeele aplicabile în momentul pus în discuție, cât și la șergerea, sau alterarea indiciilor, care ne-ar fi ajutat să refacem o cale sa alta. Logica binară admite doar două stări: “adevărat” sau “fals”, caz în care tot ce presupune  principiul fundamental enunțat de ermetici: “Unul este Totul” nu mai poate fi valabil. Propoziția “Unul este Totul”, pentru logica binară este falsă și neadevărată. Toate acestea se petrec chiar dacă, în paralel cu aceste cercetări, alți savanți relevă faptul că Universul  are o natură unică,  mult mai complexă, și că despre aceasta ar trebui să căutăm a informații. Naturile diverselor entități aparținătoare converg spre această unică natură, care ne este ascunsă de modul în care este organizată culegerea de informații. Faptul că, ființa umană nu are numai o natură fizică ci – descoperite doar până acum -, încă alte trei: eterică, astrală și mentală, naturi care coroborează permanet  cu cea fizică, ar trebui să determine atitudini de cercetare adecvate. Poate că astfel am fi mai puțin surprinși de momentele aparent subtile ce se produc. Aceste momente pot fi subtile dar, în egală măsură, pot fi rezultatul unei logici procesuale pe care nu o înțelegem. Mărturiile pe care fizicienii au izbutit să le culeagă despre aceste naturi, modul cum ele sunt ancorate una în alta, ar trebui să ne ajute să înțelegem că ceea ce se întâmplă în Univers este departe de a fi doar o derulare de fenomene simple, aparținătoare unor naturi sau alteia; că ele se produc prin relativizarea a diverse straturi din naturile pe care am izbutit să le depistăm, sau, chiar și a altora care au rămas încă în inexistent. Iar ceea ce am numit inexistent s-ar cuveni a fi redefinit, pentru că “inexistentul” este un “existent” aparținător unei alte naturi, despre care căpătăm informații doar atunci când au loc translări de forme dintr-o natură în alta. Nu mă refer, de fel, la acele fenomene “stranii”  care se produc uneori, și pe care nu le înțelegem nici măcar în manifestările lor de suprafață, ci la procese de multe ori inițiate conștient, cu un scop sau altul, procese ce se produc la granița dintre cele două naturi. Este foarte posibil ca savanții de la CERN, acceleratorul de particole de la Geneva, să ne poată spune mult mai multe despre astfel de translări dintr-o natură în alta. Fenomenul e departe de a fi unul misterios, sau mistic, este mai degrabă unul al simbolului menit să indice, unul care trebuie să îndeplinească anumite condiții ca să se producă. Condiții despre care știm încă foarte puțin, și deținem instrumente nu suficient de performante pentru a le stimula. Când vorbim despre perfonrmanța instrumentelor și constatăm că aceasta nu satisface așteptările, nu trebuie sub nici o formă să acuzăm o lipsă de inteligență necesară, ci doar faptul că nu suntem în stare să stabilim un scop anume. Din nefericire, noua mentalitate care s-a instalat, ascunde o importantă parte din realitatea vie cu care suntem contemporani. Cu siguranță, asemănător tuturor celorlalte etape, și asta este una ce va fi înlocuită treptat, iar dacă nu va fi așa, civilizațea noastră va intra într-un “ fund de sac” și va dispărea, așa cum s-a întâmplat de mai multe ori în istorie. Când vorbim de dispariția “omenirii”, ne gândim de fapt că va dispărea civilizația noastră, pe care o iubim profund, fiind singura în care ne simțim organic ancorați. Dar, chiar dacă această iubire este deplină, profundă, continuăm să întreprindem acțiuni care întrețin procese ce se dovedesc a fi dușmănoase. În trecutul, fie îndepărtat, fi mai recent, savanți și mai ales filosofi au vorbit mult despre această atitudine a societății și au explicat procesele care se consumă și care ne consumă într-un anume fel. De fiecare dată când teorii mai îndrăznețe, cele care se îndepărtau de o medie a acceptării, era făcute publice, deândată erau amendate și categorisite extrem de sever. Chiar dacă ele continuau să-și arate puterea, erau menținute într-un anume folclor al excetricității și catalogate ca atare.   Mai cred că, la stadiul la care mentalitatea noastră se găsește, este foarte bine că suntem atât de departe de posibilitatea de a provoca astfel de translări, pentru că ar fi posibil să producem tot felul de trăsnăi, ale căror efecte să ne dea multe bătăi de cap. Personal nu pot sub nici o formă să fiu atât de prăpăstios și să enunț verdicte de genul celor care vestesc dispariția Universului, distrugerea materiei, epuizarea resurselor etc. etc. pentru să sunt de acord cu străvechiul principiu: “Unul este Totul”, ca atare nimic nu poate să dispară sau să fie înlocuit, ci doar să participle la acele transformări despre care vorbeam.

Interesant este faptul că, din punctul de vedere al Universului, al naturilor acestuia, al materiei în general, orice trăsnaie am făptui, oricât de impardonabilă ar fi acțiunea efectuată, efectul nu ar fi altul decât apariția unor noi dimensiuni și orizonturi care ar participa la dezmărginire și la înființare. Universul, ca și componentele sale majore: materie, natură, energie etc. sunt entități lipsite de scop, voință și sensibilitate. În consecință, orice acțiune, proces, fenomen, produs din orice fel de motivație, pentru aceste entități, nu reprezintă decât acel proces, fenomen, sau acțiune în sine și-atât, iar consecințele produc efecte doar în limitele orizontului și asupra geografiei în care se consumă. Dacă am izbuti să ne debarasăm de aroganța care ne caracterizează în prezaent, și am înțelege că Universului nu i se pot produce pagube, sau modificări prin acțiunile noastre; că tot ceea ce făptuim se răsfrânge doar asupra propriei evoluții, modificând-o constant într-un sens sau altul, fiecare sens conținător al unui lanț determinare-indeterminare cu efecte ireversibile; dacă am înțelege lucrurile acestea, atunci ar fi foarte posibil să devină cu mult mai ușor ca îndemnurile venite din partea unor înțelepți, despre iubire, toleranță, simplitate, modestie să fie mult mai ușor de urmat.  Mai ales pentru că substanța acestor îndemnuri ar dovedi că ele sunt instrumente foarte puternice de adaptare la evoluția realității concrete. Acea realitate concretă în toată complexitatea sa, nu doar în aspectele ce par concrete, sau sunt concrete într-un anumit plan, într-un anumit orizont sau o anume geografie. Omenire ajunge să se îndepărteze constant de esența a ceea ce se numește ființare, ajunge să existe captivă în segmente de realitate, tomai pentru că nu concepe că fiecare gest al său este destinat sieși și nu altor entități aparținătoare Universului. Vorbim foarte mult despre efectele distrugătoare ale acțiunilor noastre asupra Universului, și o facem cu atâta aroganță, încât aproape devine incitant să vezi cum am putea să producem Universului pagube ireversibile. Eu, unul sunt terbil de curios, cu atât mai mult cu cât mă îndoiesc teribil. În schimb, sunt îngrijorat despre ceea ce privește modul cum omenirea acționează îngustând orizonturi și distrugând legături care ar putea-o conduce spre o existență cu mult mai extinsă din toate punctele de vedere. Spre o Ființare, în care, încetul cu încetul, să se dizolve valori capabile să ne transforme în acele ființe mărețe ale lui illo tempore, la care face atâta referire Mircea Eliade. Se pare însă că am uitat sensul unor asemenea valori, ca și atitudinea necesară pentru asimilarea lor.

Este chiar hazliu să vezi cum oamenii se îngrijorează de răul pe care ar putea să-l producă Universului, dar nu sunt la fel de îngrijorați de răul pe care și-l produc continuu, inventând felurite justificări acțiunilor cu efecte otrăvitoare. Una dintre cele mai otrăvitoare dintre atitudinile care s-au instalat pe nesimțite folosindu-se de evoluția mentalității industrialiste, este “gândirea personală”. Această modalitate de a ne reprezenta lumea s-a dezvoltat exploziv și copleștior, făcând să se nască un spectru tot mai complet de științe care sunt preocupate de consolidarea sistemelor propuse de aces mod de a gândi, atât de diferit și opus “gândirii colective”, gândirea societăților tradiționale și arhaice. O modalitate de a gândi care stimula modelele relativiste, adică acele modele care încercau să se adapteze unei ființări ce-și avea rădăcinile în principii universale.

În zilele noastre, științele la care am făcut referire sunt cele care s-au instalat definitiv în analiza și alimentarea mecanismelor societății, cu raționamente care conferă atuuri imbatabile  “gândirii personale”. “Otrava” unui astfel de mod de a educa gândirea umană, face ca societatea omenească să se depărteze constant de ființarea în care Universul să fie privit în primul rând ca factor primordial în conservarea elementelor ce au nevoie de o “trecere” prin inexistent, apoi ca entitatea care permite fără echivoc existența oricărei existențe, iar relațiile dintre existențe fiind în responsabilitatea deplină a acestora. Despre o astfel de atitudine, găsești referiri mai în toate creațiile vechilor societăți, inclusiv în primele manifestări religioase. Este suficient să citești “Epopeea lui Gilgameș” sau “Mahabharata” și vei intuit cât de adânc erau asimilate în “gândirea colectivă” modalitățile de a privi lumea ca fiind una dintre expresiile Universului. O expresie care se dezvoltă într-un orizont de același nivel cu ale celoralte existențe, cărora Universul le dă naștere în fiecare moment. “Gândirea colectivă” se bazează pe o logică în care relațiile dintre diversele entități ale unei lumi sunt guvernate de principii ale interesului superior. Fiecare dintre entități este obligată să participe la  realizarea interesului superior, fapt din care rezultă atitudinea care se bazează pe iubirea universală. Vorbim despre o iubire profundă, alimentată din energiile Universului și care nu poate fi modificată de accidentele unei realități sau a alteia. Acțiunea vânătorului de a ucide un animal pentru a se hrăni, întărește iubirea față de acesta, dar și de celelalte animale care viețuiesc în arealul cunoscut. Vânătoarea, în sine, este un păcat, o traumă, care nu poate fi justificată și, în consecință iertată, decât de iubire. Astfel relația vânător-animal este una care se raportează la un interes superior care îi depășește pe amândoi, dar care și obligă să acționeze în consecință.

“Gândirea personală” promovează o logică binară care se bazează pe două atribute conținute într-o realitate. “adevărat” sau “fals” sunt cele două atribute care stau la baza logicii binare, și acestea sunt conținute obligatoriu în realitatea imediată; sub nici o formă nu admite logica binară ca „adevărat”-ul sau „ fals”-ul să aparțină unui interes superior aparținător Universului. O relație între cele două atribute și interesul superior poate fi pusă în discuție numai dacă, aceasta  face obiectul unei anume cercetări, moment în care, interesul superior devine o realitate ordinară care își pierde toate calitățile abstracte. Pe măsură ce logica binară s-a dezvoltat, sprijinită fiind de spiritul industrialist și tehnologist, oamenirea s-a îndepărtat tot mai mult de  elementele abstracte ale ființării. Operațiunile presupuse de un raționament al logicii binare nu aceeptă sub nici o formă efectele unei relații de iubire universală între elementele aflate în acea realitate. Tot ce se găsește în realitatea respectivă și face obiectul unei operațiuni logice, trebuie să se înscrie în condițiile impuse de operațiunea în desfășureare și atât. Nu se poate pune problema unor situații de genul celor descrise în “Mahabharata”, pentru că, în operațiunile logicii binare nu există elemente de “gândire colectivă”, ci doar de “gândire personală”.

Faptul că în lume au apărut necesități care au impus operațiuni de “gândire personală” nu ar fi nici o nenorocire, ar putea fi considerate ca o consecință a unei evoluții. Din nefericire, însă, formele produse de o astfel de gândire au fost generalizate și impuse oarecum întregului spectru al existenței. “Gândirea personală” nu respectă principiile fundamentale ale Universale, care nu interzic o existență, nu o alterează și nu o modifică, dar nici nu le retrogradează pe celelalte în favoarea ei. Logica binară și “gândirea personală” sunt instrumente ale unor domenii și ele ar trebui să acționeze în acele domenii și atât. Mimetismul care a extis influența acestor două instrumente asupra întregii existențe umane, își arată din ce în ce mai evident fața sa cea neagră. Cel mai categoric instrument al  “gândirii personale” este subiectivitatea; un instrument care modifică dramatic tot ce intră sub influența sa. Forța subiectivității este atât de mare, încât au loc procese de transformare substanțiale în realitatea care intră sub acțiunea acesteia. Adevăruri și temeiuri care au o anume substanță, sau o anume natură, sunt catalogate și folosite ca fiind de substanțe și de naturi diferite. De obicei este nevoie să treacă destul timp până ca lucrurile să fie puse în ordinea firească. Ceea ce este cu adevărat dramatic într-o atare situație este faptul că, bipolaritatea, mișcarea, ritmul, cauza și efectul își urmează cursul ca și cum subiectivitatea nu ar exista, elementele acesteia sunt tratate ca și elementele obiective ale Universului, pentru că ele devin o existență. Sunt și ele supuse vechiului principiu: “Unul este Totul” Rezultă de aici o realitate de o cu totul altă natură, care produce efecte și vibrații ce au scopul de a da naștere formelor caracteristice pentru respectiva natură. În consecință, subiectivitatea este și ea o cale, una care se desprinde de  corpul unei realități, oricare ar fi ea, pentru a înființa o natură nouă. Sub influența subiectivității  contemporaneitatea ridică la suprafață atitudini mult diferite față de cele ale atitudinilor obiective. Sunt atitudini care par condamnabile, par să nu izbutească să se armonizeze cu formele naturii în care s-a format realitatea despre care vorbim; ceea ce este firesc, pentru că se pun bazele unei naturi noi, care va înființa o realitate nouă ce va funcționa sprijinindu-se pe formele pe care le va crea. Această nouă natură se va adăuga celorlalte, fie cele vizibile, fie cele sesizabile, fie cele invizibile. Oricum ar fi, noua natură va întregi fucțiile principiului: “Totul este Unul”. Cea mai puternică și mai profundă subiectivitate a fost creată de industrialism, iar în ultima perioadă de tehnologizare. Cele două creații ale subiectivității umane se adâncesc pe măsură ce se dezvoltă, modificând substanțial realitatea care mai are rădăcini în profunda și misterioasă mișcare universală. Industrialismul și tehnologizarea tind să anuleze, una câte una, legăturile firești cu mișcarea, cauza și efectul și polaritatea. Ele au nevoie de alt soi de legături, cu alte naturi, înființate artificial pentru a permite dezvoltarea deplină și nestingherită a acestor atribute ale subiectivității.

Read Full Post »

Poate că însă, există șansa – o șansă foarte mare! – să avem de-a face cu o stare derivată din natura subiectivității percepției asupra realității. Este foarte posibil ca toate elementele puse în discuție să-și continuie existența într-o altă natură, în afara capacităților noastre de percepție, ființând în continuitatea Tot-ului, asemănător undelor de formă care se transmit până la momentul în care se ivesc condițiile de a fi reclamtă în realitate variabila a unei formă anume. În felul acesta, procesul descris de Kant, care pune în relație realitatea pură cu realitatea practică, pentru a da naștere unei realități fizice, are toate condițiile să se producă.

Ar fi necesar, pentru a putea obține o comunicare coerentă, din care să eliminăm cât mai mult trădările specific acesteia, să pornim de la eforturile inițiaților de a face cunoscute condițiile  cunoașterii în formele care ating aceste stări speciale ale materiei. Eforturile pe care aceștia le fac pentru a traduce către  neinițiați astfel de forme de cunoaștere sunt puternic deformate de modul în care comunicarea trădează conținutul obiectiv, aducând în prim plan o structură de aparențe care împiedică pătrunderea în substanța obiectivă. Mai mult, pun în evidență o sumă importantă de contradicții în termeni, ca și în judecăți, ceea ce face să se nască o mistică care acoperă regiuni de realitate obiectivă. Această mistică, de multe ori speculată din interese mai ales doctrinare, parazitează înțelesurile profunde și ajungem ca spiritul să fie abătut în zone sterile. Practic, ajungem să fim în permanență orientați către un joc al aparențelor care ne ține departe de obiectivitatea proceselor. Este foarte dificil să te orientezi într-un orizont al adevărurilor extrem de subtile și instabile – unele dintre ele lipsite de reprezentare -, mereu dependente de transmutațiile care se produc în realitatea Tot-ului, transmutații ale căror cauze sunt mereu ascunse de mișcările materiei în diversele ei naturi.  “Nimic nu sta, totul se misca, totul vibreaza” se spune în Kybalion, și nu trebuie să ne gândim doar la mișcarea, doar la vibrațiile ce se produc în natura fizică a materiei, ci – fapt deosebit de important – mai ales la ceea ce se atinge în trecerea prin celelalte naturi – câte or fie ele! -, naturi care impun modificări conforme cu rațiunea naturii respective. Dacă pentru noi este dificil – practic imposibil până la acest moment!– să traducem în înțelesuri rațiunea naturii Universului din care facem parte, cum să avem ambiția de a face acest lucru cu rațiuni ale naturilor Universurilor despre care nici măcar nu avem cunoștință, ceea ce nu înseamnă, cu atât mai mult, că acestea nu există și că mișcarea cărora am fost destinați  se va opri, sau se va abate.  Toate acestea sunt elemente pe care inițiații vechilor științe le puteau pune în construcții care, odată cu trecerea timpului și cu direcționarea evoluției spre anumite orizonturi, și-au modificat înțelesurile până la a  da nașterea unei realiltăți care nu există și în care ne încurcăm tot mai mult.

După cum spuneam, eforturile puținilor inițiați dedicați care au mai rămas, sunt  absolut relative și numai o schimbare de atitudine în lumea neinițiaților ar contribui la aducerea la suprafață a unor sensuri pure cu care să le înlocuiască pe cele care s-au deformat. Așadar, soluția acestei probleme de refacere a mijloacelor de gândire și de cunoaștere stă la neinițiați, și nu la inițiați. Funcția acestora din urmă fiind de a ține în circulație elementele care vor putea fi transformate cândva în instrumente utile. Din nefericire, există printre inițiați destule persoane care sunt mai interesate să câștige adepți pentru diferitele grupuri de practicanți, decât să păstreze puritatea procesului de inițiere, ceea ce face să apară confuzii chiar în doctrinele inițiatice.  Controversele care apar și se dezvoltă între acei inițiați care consideră informațiile despre substanța primordială a Tot-ului o taină și cei care caută formule de a traduce aceste informații pe măsura puterii spiritului unui neinițiat, ajung de prea multe ori să dea câștig de cauză teologiilor de diferite forme. Pentru substanța primordială a Tot-ului nu există formă de înțelegere colectivă, pentru că ea este necognoscibilă și supusă unui permanent proces de purificare prin ea însăși. În plus, noțiunea de înțelegere colectivă este un fals; cunoașterea și în consecință înțelegerea sunt procese strict particulare, cu specificități creative individuale. Dacă lucrurile ar sta altfel misiunea inițiatului ar semăna cu un fel de inginerie în care inițierea depinde de corectitudinea procedurilor aplicate, toate conducând spre o cunoaștere colectivă.  Ori, cunoașterea inițiatului este strict individuală și dependentă de particularitățile specifice ale spiritului acestuia. Pe măsură ce contactul realizat prin tehnicile de inițiere se adâncește, pătrunde în profunzimea substanței, contribuția  particulară a calităților spirituale devin tot mai importante în definirea specifică a informațiilor ce vin din diverse niveluri ale substanței Tot-ului. Cunoașterea nu este un proces uniform și general, ci unul specific și strict dependent de particularitățile sensibile ale spiritului. Iată de ce, nu se poate vorbi despre cunoaștere ca fiind o categorie la care fiecare spirit ajunge în proporții egale și definite identic. Ea nu depinde de factorii exteriori sinelui, ci este strict dependentă de particularitățile acestuia. Nu se dezvoltă în exteriorul ființei, ci în interiorul acesteia, prelungind ființarea substanței Tot-ului în orizonturi subtile ale non-existenței. Astfel, termeni ca: temei, înțeles, spirit, mental etc. nu sunt doar noțiuni care să definească o categorie abstractă, ci obiecte ale unei structuri care se întreține pe sine prin sine, și a cărui cunoaștere se poate realiza prin armonia între particularitățile unui spirit și generalitatea unor astfel de termeni. Ca atare cunoașterea, ca și substanța Tot-ului sunt neegale, nedefinibile și necognoscibile. Cunoașterea este treapta ințiatică a creației; a cunoaște nu înseamnă o adițiune de informații, ci revelarea unor înțelesuri, iar înțelesul reprezintă substanța subtilă a creației. Iată un motiv bun pentru ca, creația să fie continuă și permanentă; din ea, din creație pornesc acțiunile de dezlimitare a multiversurilor cuprinse în Tot. Ea nu este specifică doar pentru universul fizic, care reprezintă orizontul existenței, ci și pentru cele mai de nebănuit multiversuri cuprinse în Tot. Diferă doar naturile, modurile și procesele acesteia, adică stările care duc  la formele specifice  ale respectivului univers.

Teoria Subconștientului Colectiv a lui Jung și Teoria Morfogenetică a lui Rupert Sheldrake, dincolo de modul în care au revelat modurile de comunicare a substanței, sunt importante și pentru că sugerează ierarhizarea informației după imperativul diferenței de potențial. Primele unde care devin forme sunt acelea care au funcția de a umple un gol al prezentului, unde pe care organele receptoare – cum ar fi ADN-ul – le sesizează și le transformă în informații esențiale pentru creație. Nu trebuie, sub nici o formă, ca acestea să fie cele mai importante, ci cele mai oportune. Procesul de creație, odată pornit se va rafina și va selecta informații din ce în ce mai substanțiale. Aici avem de-a face cu un proces de adițiune care se desfășoară concomitent cu acela de eliminare. Cele două procese trebuie să aducă forma, prin procesul permanentei creației, la stadiul de a distila funcțiile acesteia și a le prepara pentru a putea trece într-o altă natură a substanței. Cel mai  sigur este că acest proces a pornit inițial din sine, și este cel care face ca Tot-ul să fie continuu, necognoscibil și indestructibil.

Acțiunile ce se desfășoară pe parcursul oricărui moment al procesului de creație, sunt spontante, uice și irepetabile, întreținând astfel necognoscibilitatea. Agnosticii, afirmând ca necognoscibilitatea este piedica de netrecut în calea cunoașterii, greșesc fundamental, pentru că funcția fundamentală a necognoscibilității este să înlăture opțiunea, cea care ar împiedica unda de formă să-și urmeze destinul pe care i l-a hărăzit diferența de potențial. Opțiunea are nevoie de un proces de alegere, ceea ce ar duce la dispariția spontaneității din creație, afectând, în felul acesta, continuitatea.

Sheldrake afirmă că undele de formă pornesc dintr-un câmp de formă și, atunci când le numește: ”unde de formă” nu înțelege și nu le acordă un specific, o particularitate, datorită căreia ia naștere o formă anume. Undele de formă sunt vibrații ale unei lungimi de undă unice care  datorită  coeficientului Δ particular pot fi activate de către o anume diferență de potențial. Vorbim de o diferență de potențial instabilă, care se transformă mereu, ca atare unda de formă, pentru a fi activată, trebuie să răspundă rapid impulsului lansat de diferența de potențial. Odată activată, ea va acționa asupra unor elemente de substanță din care va lua naștere o formă, menită să anuleze diferența de potențial. Aceasta este o problemă a prezentului imediat și, ca atare, unda de formă trebuie să inducă impulsuri specific, coerente, în baza cărora procesul de creație inițiat să dea naștere entităților unice care sunt dedicate acestui moment al evoluției, pornind de la o anume diferență de potențial care ar risca să deterioreze continuitatea. Procesul de creație despre care vorbim nu se produce cu un scop anume și nici dintr-o intenție anume, ci punctual, să anuleze o anume diferență de potențial pe care realitatea în evoluția ei o aduce la un nivel în care ar putea afecta continuitatea. Ca atare, creația este menită să întrețină continuitatea, dând naștere mereu formelor unice, care, la rândul lor vor stimula crearea altor etități unice. Aparent, creația unică nu are cum să întrețină continuitatea, dar este doar o aparență, pentru că formele unice  – prin funcțiile lor specific – lărgesc spațiul în care acestea activează, îl dezlimitează, permițând substanței din nonexistent să introducă în orizontul existentului fasacicole de unde ale căror vibrații vor participa la crearea de forme unice în feluritele naturi ale acestuia. La rândul său, existentul, prin transmutația formelor dintr-o natură în alta, eliberează în nonexistent unde care vor participa la menținerea mișcării și vibrației universale. Din descrierea acestui proces, se poate trage o concluzie logică: continuitatea nu se poate întreține în lipsa formelor unice, obținute prin creație, pentru că doar ele mențin expansiunea în nonexistent și stimulează transmutația care adaugă vibrații în masa acestuia. În aceasta constă forța undelor de formă, căreia o contemporaneitate îi datorează ceea ce numim în mod comun coeziune, dar care nu este altceva decât modul în care unicitatea își manifestă particularitatea, acționând asemeni unui fascicol de unde.

Cel care citește aceste rânduri, dacă este captivul modului de a fi al naturii fizice, care este esența Universului nostru, se va lovi de limitele respectivei naturi, și va refuza să accepte  ceea ce nu poate fi controlat – sau ce nu se verifică – prin funcțiile pe care le întreține. Dar, dacă va încerca să-și elibereze conștiință de sub influența strictă a limitelor despre care vorbesc, va izbuti să accepte faptul că există posibilitatea unei construcții care să mențină – la nivel primordial – substanța Tot-ului ca o realitate a spiritului. Cel puțin, asta ar fi limita cea mai extinsă pe care ne-o permitem. Totul este spirit, altfel neputând să presupunem aceste mișcări dinspre nonexistent spre existent și de la existent spre nonexistent, și nici  substanța Tot-ului cu cele două moduri de ființare: formă și vibrație. Toate eforturile pe care spiritele carteziene le fac să păstreze informațiile cu care operează în limitele stricte ale naturii fizice, se lovesc de moduri de a fi ce nu pot fi explicate doar prin procesele fizice. Cei mai expuși efectelor cărora le dau naștere modurile despre care vorbim, sunt fizicienii. Fapt pentru care ei sunt și cei mai dispuși să accepte posibilitatea ființări și  a altor naturi, a legăturilor dintre aceste naturi, dar și a calităților pe care substanța Tot-ului le are, dincolo de capacitatea noastră de a împinge rațiunea. Cu alte cuvinte avem de-a face cu probleme ale conștiinței, și ca atare, acest organ ar trebui antrenat dacă vrem să ne lărgim capacitatea de cunoaștere și de control asupra informațiilor aflate în circulație. O afirmație, făcută de un înțelept hermetic cu multă, multă vreme în urmă:  “Acela care intelege adevarul naturii mentale a Universului, este deja bine inaintat pe drumul maestriei”, și care binențeles este evitată și, mai mult, negată, de mințile moderne, deschide o fereastră spre orizonturi pe care am putea să le cunoaștem antrenându-ne conștiința tot atât de temeinic precum facem cu rațiunea.

Read Full Post »

Simţul meu interior, cel care-mi asigură echilibrul, este zgândărit tot mai agresiv în ultima vreme de o situaţie care devine iritantă şi sâcâitoare. În acelaşi timp, însă, există şi o aţâţare a curiozittăţii: până unde o să se ajungă? Cât timp o să continuăm aşa? Trebuie să întâlnim undeva o limită peste care să nu putem trece, o limită de la care  să înceapă prefacerea. Când eram foarte tânăr, ceea ce a devenit astăzi atât de dezechilibrat şi hidos, părea doar o problemă stârnită de pofta de alint a unuia sau a altuia. Mă refer la cutuma –  din ce în ce mai activă, devenită un soi de regulă de bună practică, de lege singulară şi de neînlocuit – că un creator trebuie să muncească după gustul “consumatorului”. Cu alte cuvinte, creatorul trebuie să-şi ţină spiritul în frâu, să-l strunească pentru a nu ieşi din făgaşul capacităţii de a înţelege a “consumatorului”. Acesta din urmă, „consumatorul” devine tot mai agresiv în a-şi impune condiţia gustului şi a limitelor capacităţii de a înţelege. Auzi tot mai des sentinţe de genul: „E o prostie, n-am înţeles nimic”. Şi totul e hotărât, respectivul creator nu are capacitatea de a „ajunge” la nivelul gustului „consumatorului”. E foarte greu de imaginat o nerozie mai mare ca asta! Şi e greu de imaginat cum am putea reface un echilibru care a dăinuit cam toată istoria. Prostia asta cu „consumatorul” şi primordialitatea gustului lui a început să se întărească pe la mijlocul anilor ʼ70 ai secolului trecut. Sunt, aşadar, cam patruzeci de ani de când „consumatorul” devine tot mai arogant şi emite pretenţii, cerând gălăgios să-i fie respectată limita gândirii. Şi asta n-ar fi nimic, dar în sprijinul lui s-a ridicat o armată de cetăţeni „educaţi” sau împinşi să fie „creatori”. Fiind nesiguri pe ei, şi râvnind să trăiască într-o lume a creatorilor, dar potrivit imaginaţiei lor, aceştia încep să facă alianţă cu „consumatorul”. La început nu s-a îngrijorat nimeni, ba dimpotrivă, adevăraţii creatori au respirat uşuraţi pentru că se puteau mişca mai în voie, fără să se împiedice mereu de respectivii cetăţeni. Aici au intervenit prăvăliaşii, mici comercianţi care au prins gustul unui ghişeft, un mijloc de a putea umple pungile. Şi iată că ne-am ales cu o treime care a devenit foarte repede funcţională, fără să fie creativă.

Din punctul acesta, având la bază treimea de care vorbesc, putem să pornim speculaţii dintre cele mai năucitoare; de la filosofia monadei a lui Leibnitz, până la cele mai subtile teorii ale informaţiei, sau esotericele sisteme ale gândirii vechi orientale. Pentru mine, un singur lucru este evident şi important cu asupra de măsură: principiul că Unu este Unu, dar există ca Multiplu. Şi, aşa cum aflăm din filosofia lui Milarepa, asemeni pâraielor care pornesc să se adune progresiv şi să formeze Marea cea Mare, drumurile diferitelor spirite caută să ajungă Spiritul Unic. O!, să nu vă închipuiţi că sunt atât de deştept încât să înţeleg în profunzimea sa acest principiu, doar că toată viaţa am căutat să adun înţelepciunea care venea, fie şi de la cel mai subţire pârâu. Am căutat să mă apropii de Marea cea Mare, chiar dacă am ştiut de la început că aşa ceva nu este dat muritorului. Călătoria, în sine, mi s-a părut nepreţuită. Dar… dintr-o dată, aroganţa „consumatorului” a făcut să dispară parcursurile  pâraielor din care mă adăpam. Cred că ultimul s-a numit „Sacrificiul”, filmul pe care Andrei Tarkovski l-a făcut în 1986.

De când e lumea, lume, creatorul a căutat să fie consecvent cu sine, şi mai ales cu scopul creaţiei sale. Nimeni – până în zilele noastre – nu a creat doar de dragul creaţiei. Întotdeauna exista un scop care se lega de nevoia tuturor. Icar, Prometeu, Trismegistul, Pitagora, Platon Aristotel, Milarepa, […] – în paranteză este lista pe care fiecare o poate completa după subiectivitatea lui -, e lista care pune unul lângă altul şirul de oameni care au trudit pentru ca Spiritul să devină Formă şi să asigure generaţiei ce urmează un alt orizont al cunoaşterii, ceva mai larg. Şi, dintr-o dată, ne trezim că avem un „consumator” mai priceput ca creatorul. Că ordinea trebuie inversată şi, mai mult, trebuie strict controlată de nişte indivizi care n-au nici în clin nici în mânecă cu creaţia. Ei sunt negustori, ştiu să numere taleri şi să ţină contabilitatea. Şi, pentru că nimic altceva nu ştiu, sunt câinoşi când se ajunge la disciplină, când există doar şi aluzia abaterii de la ordinea stabilită de procesul comerţului profitabil

Dacă ne întoarcem pe la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, se parea că invenţia maşinii de tipărit rotativă a adus soluţia eliberării destinului creatorului. Scriitorii puteau să devină independenţi, traiul lor fiind asigurat de onorariile ce veneau de la publicaţii. Apoi au urmat muzicienii, pictorii,  arhitecţii, şi zăgazul s-a rupt; una după alta capacităţile creatoare au găsit soluţii să devină independente. Ceea ce n-a fost destul, ei au vrut, fără excepţie, să fie cetăţeni, forţa creaţiei lor să folosească semenilor. Ceea ce s-a întâmplat cu asupra de măsură. Ceea ce s-ar întâmpla şi în zilele noastre, dacă creatorii ar scăpa de tirania neguţătorilor. Dar mai ales de tirania limitelor pe care şi le impun fără socoteală. Mă tem însă că nu mai ştiu cum, şi mă mai tem că nici voinţa acelor vremi nu mai există.

Să rămânem însă în acele timpuri – poate cele mai spectaculoase din punctul de vedere al creativităţii. Toate eforturile creatorilor din acele timpuri, cu gândul la forma societăţii de mâine se clădeau. Spectrul contului bancar era încă foarte departe, epoca discursului sindicalist al creatorului nu apăruse, nici măcar presimţirea ei nu macula minţile acelor oameni. . Sigur să fiecare dintre acei creatori aveau speranţa unei existenţe sociale în care să binemerite. Aţi citit corect: să binemerite.  Era formula prin care creatorul voia să ştie că efortul său şi-a găsit folosul în viaţa concetăţenilor săi. Era forma de generozitate care întreţinea deschisă larg poarta spre esenţa Spiritului. Era semnul că foarte mulţi se întâlniseră cu gândirea lui Hegel. Poate, de multe ori, de cele mai multe ori, nu şi cu sistemul filosofului, dar în esenţă cu gândirea lui, da. Cine are curiozitatea să citească gândurile acelor oameni, cele care le întreţineau structura fiindului, va înţelege cât de adâncă şi curată era nevoia lor de a sluiji „consumatorul”. Tocmai acea curăţenie a dispărut cu totul astăzi şi, odată cu ea, a dispărut tăria convingerii că un creator este un cetăţean de mare folos, cu responsabilităţi pe măsură pe care trebuie să şi le asume. Destinul creaţiei presupune în primul rând responsabilitatea rafacerii de structuri, din aceast proces al refacerii apare binemeritul, şi nu din buzunarul negustorului.

Ca să înţelegeţi mai limpede toate acestea, gândiţi-vă doar la cât de profund a acţionat atitudinea creatorilor timpului asupra mentalităţii tehnicienilor, savanţilor, meseriaşilor, industriaşilor în general, din generaţiile ce au urmat. Noile mentalităţi au început să se vadă în viaţa de zi cu zi, să devină evidenţe. Să schimbe forma vieţii în esenţa ei. Vă spune ceva numele de Eiffel? Dar Saligny? Eistein, poate? Tesla? Modificarea mentalităţii pornită de creatori ca Picasso, Dali, Brâncuşi, Sibelius, Tzara, Gropius, Baudelaire, Apollinaire, Cehov, Esenin se poate recunoaşte în tot ceea ce a urmat în cercetare, construcţii, industrie, arhitectură, economie, contabilite etc.  Au fost perioade în care mentalitatea era eliberată şi  nu înghesuită în nişte făgaşe, care în mod obligatoriu au un capăt în buzunarul negustorilor. Creaţia se dovedeşte a fi importantă nu doar pentru valorile pe care izbuteşte să le aducă din spirit, ci şi pentru transformările pe care le produce în gândirea celor care produc elementele existenţei care – aparent – nu au legături directe cu creativitatea. Forţa creativităţii nu poate fi concentrată numai în valorile operelor spiritului, ci şi în obiectele de utilitate concretă din viaţa noastră. Ori, este nevoie ca forţa creativă a celor care produc valori din spirit să se bucure de libertate. Ceea ce pare a fi un demems de a obţine o valoare îi sine, este, de fapt, strădania de a muta o limită în cunoaştere. Atunci când este liber, creatorul caută să mute o limită în cunoaştere, iar în spaţiul „cucerit” apar rând pe rând elemente ale unei viitoare structuri de relaţii noi. Dar asta se întâmplă doar creatorului care ştie să-şi apere libertatea, celui care nu este constrâns să accepte presiunile gândirii celor care se exprimă în interiorul unui spaţiu deja existent, ceea ce este cazul „consumatorului”. ”Consumatorul” nu va şti niciodată ceea ce-şi doreşte; în fapt, el nu doreşte niciodată nimic, el are un orizont de aşteptare, are aspiraţii tulburi care au nevoie de limpeziri, iar acestea se pot afla într-o operă sau alta. Nu există opera care să exprime aşteptarea „consumatorului”, ci doar un orizont aspiraţional care se poate regăsi într-o operă.

Până la intervenţia grosolană a negustorului în destinul creaţiei, procesul de împlântare a creaţie în cunoaştere s-a produs normal, sensul era deschis şi trasat de creator. După apariţia negustorului totul s-a inversat, pentru că acesta nu acordă nici un strop de atenţie acestuia, ci doar ghişeftului. Nenorocirile se văd cu ochiul liber, dar cea mai mare este pierderea simţului de orientare a creatorului. S-au scris biblioteci întregi despre modalităţile de orientarea a creatorului, s-au elaborat cele mai sofisticate reţete, s-au imaginat trasee „sigure” şi „exacte”, iar rezultatul a fost pierderea tot mai adâncă a legăturilor dintre creaţie şi cunoaştere. Ne învârtim, în aceste vremuri, într-un cerc vicios, ne muşcăm mereu vârful cozii şi singurii care au ieşti învingători în povestea asta sunt negustorii care au izbutit să instaleze un mecanism, au izbutit să-l pună în funcţiune şi acum îl păzesc cu străşnicie. Creaţia poate fi una dintre cele mai bănoase afaceri, cu condiţia să renunţe la libertatea de a întâlni cunoaşterea.

Poate că perioada aceea – sfârşit de secol XIX, început de secol XX – a fost una care a conturat cea mai reală contemporaneitate, cea mai dinamică. O contemporaneitate care a avut forţa să reziste trecerii prin două războie mondiale şi prin prefacerile profunde de după cel de al doilea. Pe la  sfârşitul anilor ’60, forţa ei a început să slăbească, pentru că apăreau tot mai multe elemente care obturau relaţiile dintre creativitate şi cunoaştere. Anii ’70 sunt cei în care echilibrul se schimbă şi, ca un făcut, tot în această perioadă este tot mai prezentă tehnologia inteligentă, pe care anii ʼ80 şi ʼ90 o aşează pe făgaşul în care o regăsim astăzi cînd  tinde spre generaţii care să înceapă autoreproducerea inteligenţei specifice folosind capacităţile noastre de a răspunde eficient şi rapid la nevoile de perfecţionare a sistemelor. Pare o situaţie plină de umor să ştii că o tehnologie a ajuns să ne folosească pe noi pentru a-şi reproduce generaţiile viitoare după cerinţele ei. Habar n-am dacă ăsta se poate numi umor ori nu, dar ceea ce mă nemulţumeşte pe mine este că de vreo patruzeci de ani nu mai putem vorbi de creativitate, sau nu de creativitatea care să deschidă şi să populeze orizontul cunoaşterii. Nesfârşitul orizont al cunoaşterii. Practic suntem în situaţia în care am devenit convinşi că am transferat acest proces către tehnologia inteligentă, ceea ce este doar o iluzie.

Contemporaneitatea s-a pulverizat, am pierdut cu totul contactul cu un orizont al cunoaşterii. Ici, colo, mai putem zări mici insule care nu ne spun mare lucru, pe care nu le putem localiza într-o geografie coerentă. Orizontul în care am intrat este dominat copios de ignoranţă şi analfabetism. Un număr tot mai mare de cetăţeni ai planetei, cu anii îndelungaţii de studii, cu doctorate şi lucrări peste lucrări, sunt, de fapt, nişte amărâţi de analfabeţi cu studii superioare, care nu pot urmări legăturile deductibile dintr-un limbaj articulat.

Personal, situaţia asta mi se pare lipsită de umor.

Read Full Post »

Tot ce ştim nu e tot ce este, aşa că nu văd de ce ar trebui să-mi bat capul să-l conving pe cel de lângă mine de ceea ce ştiu eu. Nici măcar ceea ce ştim toţi la o laltă nu cred că are importanţă, pentru că „tot ce este” face parte dintr-o altă formă de a gândi, mereu dintr-o altă formă de a gândi, continuu dintr-o altă formă de a gândi, către care noi tot tindem să ne îndreptăm, dar din nefericire de la care ne tot abatem. Sigur, există un moriv pentru care eu îmi doresc să-l conving pe celălat de ceea ce ştiu. Succesul!  Celălat este posibil să se alăture mie în forma particulară a gândirii mele şi să-şi dorescă să contribuie la crearea unei anumite imagini despre mine care să aibă ca substanţă forma acesteia. O imagine flatantă, una care să-mi schimbe mie însumi percepţia despre mine.  Problema ar fi că, din momentul acesta, asupra mea se rosteşte o condamnare – care în cele mai multe dintre cazuri este definitivă -, şi anume aceea, că traseul meu, urmat până atunci, începe să se deformeze. Uneori mai grav, alte ori mai superficial, totul depinzând de cât de mult sunt în stare să-mi păstrez smerenia faţă de mine. Sunt cazuri când, pierdut cu totul în convingerea că  „tot ce ştiu” este foarte aproape de „tot ce este”, nu mai sunt capabil să percep proporţiile realităţii. Ele, aceste proporţii sunt modificate necontenit de mişcarea realităţii, iar eu caut să îngheţ mişcarea acestora la un moment anume. Cred cu tărie că această îngheţare îmi face bine, sau, mai bine zis, îmi conservă acea „stare de bine” pe care am resimţit-o. Dacă las realitatea să-şi continue jocul, şi să modifice condiţiile „stării de bine”, aceasta va dispărea – cel puţin aşa cred în momentul acela. Ştiu asta. Şi mai ştiu că drumul până la „starea de bine” m-a costat destul. Nu vorbim doar de efortul făcut, de concentrarea necesară, de sacrificiile aduse, de reflexele pe care a trebuit să le îmbunătăţesc continuu; trebuie să mă gândesc şi la desprindere, la faptul că treptat m-am izolat într-o nişă,  pe care am mobilat-o cu elementele pe care „starea de bine” le reclama.

Ei, bine, din momentul atingerii „stării de bine”, fie ea deplină, fie doar parţială, un conflict s-a strecurat între mine şi restul realităţii, pentru că aceasta, realitatea se transformă – cel puţin aşa mi se pare mie acum – cu o viteză sporită. Viteza transformărilor are un singur scop: acela de a mă îndepărta de „starea de bine”, ori acest lucru nu este admisibil. Fără să-mi dau seama, profilul meu se schimbă sub presiunea mişcărilor ce au loc în realitate. Inteligenţa mea devine tot mai specifică, încărcându-se cu mijloacele şi instrumentele necesare conservării „stării de bine”. Cu cât eforturile mele devin mai specializate, cu atât viteza cu care realitatea îşi modifică conformaţia creşte. Cel puţin, pentru mine, totul s-a transformat într-un iureş, din care nu mai sunt în stare să percep mare lucru, un iureş care erodează permanent contactul meu cu „starea de bine”. Avem de-a face, de acum, cu două entităţi, una sunt eu căutând să rămân înglobat în „starea de bine”; iar cealaltă este realitatea, pentru care nu există o „stare de bine”. Vorbim de două entităţi  aflate într-o stare gravă de conflict. Cel puţin, aşa se vede de la mine. În fapt, totul este o aparenţă, pentru că – vreau sau nu vreau, accept sau nu accept – eu fac parte dintr-o realitate care se modifică permanent. În consecinţă, la rândul meu mă modific. Scopul pe care l-am definit şi l-am declarat: „starea de bine” aflat în raport cu procesul de transformare a realităţii, continuă să mă păstreze captiv în mişcările realităţii. Dar, ar trebui să recunosc că există o problemă: făcând parte dintr-o realitate aflată în permanentă mişcare, „starea de bine” este cea care se modifică, sau au. În multe momente, sunt conştient că doar subiectivitatea mea crează o serie de aparenţe, care-mi întreţin iluzia că legându-mă de „starea de bine” am creat o nouă realitate ce-mi aparţine pe deplin. Numai că, atât eu cât şi „starea de bine” ne mişcăm cu aceeaşi viteză în conţinutul tuturor elementelor pe care realitatea le  modifică în mod constant în evoluţia sa. Singurul efect – care între timp s-a transformat în cauză – este că eu nu mai percep mişcarea realităţii, am pierdut legătura cu elementele aflate în mişcare şi mi se pare că acestea nici nu mai există, că altele le-ar fi luat locul. Eu văd cu obstinaţie doar „starea de bine” şi agresiunile care se produc asupra ei. Agresiuni care mă fac să acţionez pentru păstrarea fiindului acesteia. Nu-mi dau seama că, de fapt, eu sunt acela care agresez „starea de bine”, încăpăţânarea cu care caut să împiedic implicarea acesteia în mişcare, nu face altceva decât s-o „îmbătrânească”, s-o osifice, de cele mai multe ori prematur. Tot ce ştiu eu începe să devină tot mai puţin, iar legăturile cu energiile pe care mişcarea realităţii le produce nu mai au un dinamism creativ. La urma urmei, încăpăţânându-mă să conserv o „stare de bine”, n-am făcut altceva decât să mă „îngheţ” pe mine, la nivelul în care cred că „tot ce ştiu este tot ce este”. Asta presupunue pierderea consistentă a substanţei libertăţii creative; imaginea mea despre realitate se îngustează din ce în ce mai mult. Contactele cu procesele produse de realitate se destramă şi pur şi simplu „starea de bine” devine  lipsa „stării de bine”. Ceea ce înainte era un proces în care toate elementele erau creative, a devenit unul în care elementele caută să se îndepărteze unul de altul, evitând creativitatea, mereu îndemnate de subiectivitatea mea care a devenit regula fundamentală. „Tot ce ştiu este tot ce este” s-a transformat într-o nevoie. Este nevoie ca tot ce ştiu să fie tot ce este, aşa m-aş putea asigura că „starea de bine” rămâne sigură şi consecventă în relaţie cu mine. Această convingere mă va îndemna să eleboreaz o axiomatică pornită de la o  premisă falsă. De cele mai multe ori ştiu că premisa de pornire este falsă, şi că toată axiomatica folosită este deformantă, dar motivez totul  prin faptul că resimt o nevoie. Nevoia este cea care stabileşte poziţia mea în raportul; „Tot ce ştiu, nu este tot ce este”. Vorbim despre o egalitate ai căror termeni sunt foarte fragili: „Tot ce ştiu” poate fi puţin, suficient, sau destul; la rândul său; „nu este tot” respectă regula cumulativă a procesului care întreţine realitatea şi, în sfârşit: „ce este” desemnează un conţinut aflat la originea celui viitor. Nici unul dintre termenii aduşi în discuţie nu pot fi trataţi ca nişte constante, egalitatea noastră fiind mai degrabă  un produs cartezian, care încearcă să sugereze o imaginea a modului cum se întreţine realitatea în condiţia sa de realitate.

Mai este însă un aspect – pe care îl putem observa instalându-se temeinic la baza realităţii -, care se dezvoltă din nevoia mea ca „tot ce ştiu să fie tot ce este”, şi anume „sistemul autist” în care caut ca fiecare variabilă să fie transformată într-o constantă. Se obţine astfel o sumă de sisteme care se pot suprapune unul peste altul,  dându-ne iluzia că avem o realitate. Vorbim despre un soi de Fata Morgana, pe care nu căutăm s-o evităm, ci dimpotrivă s-o întreţinem. Totul pleacă de la convigerea noastră că „tot ce ştiu este tot ce este”, sau mă rog,  de la nevoia ca „tot ce ştiu, să fie tot ce este”.

Orice fel de temei generat de o relaţie de felul acesta ne izolează într-o realitate care a fost realitate, dar care nu va mai izbuti niciodată să redevină realitate.

Este una dintre ironiile fiindului.

Read Full Post »

Older Posts »