Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘călăuză’

“Intenția mea nu este de a expune metoda pe care fiecare ar trebui s-o urmeze pentru a-și călăuzi bine rațiunea, ci doar de a arăta în ce fel mi-am călăuzit-o pe a mea… sper că voi fi util unora și nu voi dăuna nimănui.” – spune  Descartes în “Discurs asupra metodei”, carte ce va deveni fundamentală pentru modelul cartezian de a gândi. Se părea că, plecând de la singurul adevăr absolut și indiscutabil pe care Descartes îl definește, și anume că cel care gândește există;  asigură strădania de a-ți conduce rațiunea  printr-o metodă, ce va ajuta subiectul să limpezească prea multele și prea desele momente de confuzie create  în gândirea coordonată de viziunea unei voințe divine și relevată prin arhetipuri sau simboluri. În fapt, nu era altceva decât încercarea de a înlătura cât mai mulți factori subiectivi dintr-un discurs. Asemeni tuturor gânditorilor de până la Eistein, și Descartes crede în liniaritatea metodei sale; ca atare discursul său pleacă de la un adevăr absolut și caută să atingă un alt adevăr absolut, cele două adevăruri devenind punctele unei axe pe care să se fixeze perechi de coordonate care desemnează un traseu.   Cu vreo trei sute de ani după ce Descartes își elaborează metoda,  Alejo Carpentier publică romanul “Recursul la metodă”, care nu este nimic altceva decât demonstrația că orice metodă poate fi expusă unui recurs, mai mult, că orice metodă transpusă în realitate, prilejuiește apariția unui recurs cu care omenirea se va întâlni, așa cum dovedea lumea americo-latină a acelor vremuri, și pe care marii romancieri ai timpului (Marquez, Carpentier, Sabato, Montalva etc.) o descriu ca pe  un recurs la contemporaneitate. Carpentier nu se sfiește să parodieze discursul filosofului, descriind destinul Dictatorului, odată ajuns în lumea europeană, ca pe o dulce-amară și dezlânată existență, cu totul în afara vreunei metode sau a vreunui recurs la metodă. Nu mai putem vorbi despre un parcurs liniar, cauzele și efectele nu mai au legături, punctuale, atât de definitive sau atât de strânse, iar itinerarul se abate și se transformă într-o spirală pe care punctele se așează unul deasupra altuia fiecare pe o spiră superioară.

Discursul lui Descartes, devenit un model care are la bază rigoarea  metodei, va fi urmat o perioadă și va părea să confirme supremația unui adevăr absolut.  Pentru filosoful francez, raportul dintre rațiune și materia care deține mulțimea de adevăruri ale lumii se stabilește prin metode care se sprijină pe coordonatele unor axe relevate de adevăruri aflate la o oarecare distanță unul de altul. Asta, spre deosebire de Newton, pentru care un adevăr este descoperit de o lege, dacă aceasta este obiectivă, ca atare are capacitatea de a ordona materia ce duce la respectivul adevăr.  „Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în fața mea” – spune genialul savant cu puțin înaintea morții. Pentru Newton, adevărul este obiectiv și definibil, dar mai puțin absolut și pentru a-l aduce la suprafața materiei este necesar și suficient să inventezi instrumentele potrivite.

Apariția unui recurs la discursul filosofului francez, relativizează principiul adevărului absolut și inclină balanța, mai degrabă spre concepția lui Newton, iar noua formă  a metodei devine: să gândești nu despre Univers, ci în Univers. Dacă Descartes caută coordonatele capabile să conducă la un adevăr absolut, Newton acceptă existența adevărurilor în ființa fiecăruia dintre noi, iar distanța până la acestea este dată de interesul și capacitatea noastră de a ne crea instrumentele potrivite. Exemplul lui Carpentier fiind edificator; atitudinea lui față de discursul lui Descartes fiind mai degrabă critic, iar instrumentele cu care lucrează pledând pentru un parcurs, mai degrabă lipsit de metodă. Atitudine care se consolidează în zilele noastre, când fiecare discurs despre o metodă este supus unor excursuri care lansează în eter, constelații – mai mult sau mai puțin complicate – de structuri pornite din diferite puncte ale respectivei metode, și care au trasee surprinzătoare. Nici  fragila liniaritate – plecată din supoziția unui adevăr absolut -,  nici conformația pretențioasă a structurilor care dau naștere spiralei, ca expresie a ciclului ce se modifică prin sine, nici  explozivele construcții, care pretind supremația asupra unui spațiu limitat și care provin dintr-un excurs, nu dovedesc altceva decât forța aparenței. Suntem în plină – și deplină – metafizică, în care nimic nu este absolut. Dacă, recursul la discurs era pornit de constrângerile unei particularități sociale, care făcea atrăgatoare nevoia revenirii “într-o contemporaneitate globală”, ce de la distanță părea dulce și promițătoare; excursul la discurs caută să impună o “ contemporaneitate punctuală” (ca atare cu atât mai aparentă), având legături volatile cu realitatea obiectivă ca și cu cea aparentă, legături care se sfărâmă la cea mai slabă oscilație a vreunei valori. Și dacă valoarea discursului consolidează metoda, recursul dă naștere unui model, și astfel facem cunoștință cu oscilația între sisteme de valori, în urma cărora au apărut atitudinile propuse de Marx și Engels (Vestita ecuație a procesului industrial și toată literatura despre sisteme social-ideologice care pornesc de la unele economice ce s-ar opune unul altuia – ceea ce este un fals.); ajungem la excursul discursului ce se desprinde dintr-un punct al metodei și este capabil să deseneze trasee foarte depărtate de adâncimile pe care le găsim în gândirea învățaților tradiționali. Fie discursul, fie recursul sau excursul la metodă sunt sisteme de coordonate ale modelului cartezian, care au o existență ce se izolează, acceptând aparența. Gânditorii de dinaintea lui Descartes, acceptă aparența ca o funcție  a creației divine, menită să fie expresia voinței Creatorului, care propune omenirii relativitatea ca formă de libertate. Absolutul fiind cealaltă variantă a ființării, cea inexorabilă, lipsită cu totul de orice formă a libertății.  Cele două variante sunt, dacă vreți, același joc al discursului și recursului, iar  excursul la metodă, pornește oricând, din orice punct al ființării, pentru a limita evoluția oricărei forme.

Este evident că există diferențe substanțiale între poziția unui eseist sau a unei personalități creative  și cea a unui savant. Eseistul este cel care încearcă să-și subordoneze relațiile dintre atribute, dintre legăturile directe sau complementare, tinzând să pătrundă cât mai adânc în structura  substanței ( vezi chiar atitudinea lui Carpentier). Savantul, în schimb, este preocupat de punctele în care legăturile din structura unei realități se intersectează și produc premisele unor naturi care emit unde morfice. Chiar dacă diferențele dintre poziția eseistului și cea a savantului sunt numeroase și par în multe cazuri ireconciliabile, acțiunile pornite din ambele converg către aceeași realitate și propun aceleași forme de relativitate ale unor naturi generatoare de vibrații cu funcții morfice. Relativitatea care guvernează ființarea naturilor producătoare de vibrații este aceea care stabilește substanțialitatea acestora. Vidul, Nimicul, Haosul, Abisul nu este altceva decât expresia non-spațiului, care devine pe măsură ce numărul  de vibrații crește și se diferențiază făcând posibilă apariția Formei. Vorbim de un proces care parcurge o durată, nu este un proces instantaneu ci unul care se ivește prin adițiune, are un anume sens și o anume substanță. În general, vorbim mereu despre materializare într-un asemenea caz, doar că TOTUL este materie – de la inefabil, la vibrație și Formă, totul este materie. De la Gînd la Produs, parcurgem etape diferite ale substanțialității materiei, ceea ce ar trebui să stabilească  o anume unitate a modului de a gândi care să găzduiască modelele atât de diverse al gândirii, ceea ce ar avea ca rezultat acea libertate deplină pe care o au formele incipiente, cu mult înaintea apariției specializărilor impuse de relațiile specifice cu o realitate, fie ea aparentă sau obiectivă. Savanți ca Jung sau Sheldrake au pătruns într-un astfel de model, și, chiar dacă au primit foarte multe reproșuri din partea adepților modelului de gândire cartezian, se pare că sunt cu mult mai aproape de o astfel de formă de libertate care există doar în durată. Și nu vorbim de durată ca o unitate de timp, ci ca un orizont al existenței în care  “câmpurile morfice” sunt cele care hotărăsc geografia.

Faptul că, eliminând treptat alte formne, modelul de gândire cartezian s-a impus în conștiința omenirii ca fiind “cel adevărat”, a generat o anume formă de comoditate ce ne îndepărtează tot mai evident de impulsurile pe care existența le imprimă prin libertate. Singurul rezultat evident este că oamenii devin din ce în ce mai captivi acțiunilor și efectelor acestei comodități și se îndepărterază de existența liberă, reducând agresiv formele de aparență ce constituie substanța ființări. Se poate spune că formele aparenței, hotărăsc soartea omenirii, asemeni formelor deveite existență. Ne îngrijorăm, pe măsură ce forme concrete de existență dispar, și asta doar pentru că au o substațialitate ușor perceptibilă, dar nu băgăm de seamă, cu nici un chip, dispariția formelor de aparență de o substanțialitate subtilă; adică acea substanțialitate capabilă să întrețină relațiile cu câmpurile și undele morfice ce constituie ființarea însăși. Trebuie ca nivelul morfic să  devină perceptibil prin mijloacele pe care le putem educa cu o anume ușurință  – este vorba de simțuri, de rațiune, de conștiință etc. – pentru ca să acceptăm existența unor relații. Pentru celelalte relații, cele ce pot fi sesizate cu mijloace subtile, preferăm să apelăm la persone care sunt înzestrate și nu facem nici un efort pentru a ne educa să înțelegem modalitatea de comunicare specifică a acestora.

Advertisements

Read Full Post »

2 martie, 2015

O  plimbare prin oraş.
Devin dintr-o dată foarte curios şi deschid dicţionarul. Diriguitor. DIRIGUITÓR, -OÁRE, diriguitori, -oare, adj. (Rar; și substantivat) Care conduce, călăuzește, dirijează; conducător. [Pr.: -gu-i-] – Dirigui + suf. -tor.
Care conduce? Care călăuzeşte? Probabil că sunt nebun, pentru că eu nu văd nicăieri un asemenea specimen. Cum Dumnezeu a ajuns aşa ceva în dicţionar? Dacă cineva înţelege să-mi explice şi mie, dar în detaliu, ca la tâmpiţi. Eu nu văd decât nişte amărâţi care stau atârnaţi, se ţin cu mâinile şi picioarele de un capăt de frânghie şi zbiară din toţi bojocii după ajutor. Între timp, frânghia se strecoară viclean în jurul beregatei. Pe scaunul, pe care arătarea stă în vârful picioarelor, este scrijelit un nume şi-o funcţie. Atât.
În jur, o dezordine sălbatică amestecă obiectele între ele, le face de negăsit, le anulează funcţiile până ajung de nefolosit. Toate sunt foarte scumpe – semn că s-a cheltuit mult – sunt de ultimă generaţie, sunt nou, nouţe – alt semn: că nimeni nu pricepe la ce folosesc.
Arătarea de pe scaun: diriguitorul, nu încetează să lupte cu frânghia sa, iar prin geam se aud vaiete aprige. Nu sfătuiesc pe nimeni să se uite afară, pentru că acolo e Apocalipsa. Sfârşitul lumii se produce sub ochii noştri. Se produce, dar personal nu-mi provoacă decât un sentiment inexplicabil de uşurare. Feţele imbecilizate care agonizează par a fi desprinse dintr-un tablou al antropologilor. Aceştia au reconstituit diferitele chipuri ale unor azile de debili, de cretinoizi; spuma unor lazarete primitive s-a revărsat pe străzile lumii şi bântuie fără încetare, agonic. Totul arată la marele fix; hainele de pe ei sunt din cele mai bune materiale, croiala e a unor meşteri dibaci, au accesorii teribil de scumpe: telefoane, tablete, căşti wireless, ochelari de înaltă rezoluţie. Maşinile sunt de ultimă generaţie, te ademenesc formele lor îndrăzneţe. Ar putea fi o lume uimitoare! Ar putea fi, cu condiţia să nu priveşti feţele cetăţenilor, cu frunţile atât de înguste încât o muscă poate rata aterizarea, cu ochii mari, aproape fără pleoape, ochi umezi, imenşi şi inexplicabil de luminoşi. N-au nici o expresie, nu se vede decât reflexia lumii din jur. Nu au tresăriri, ca la toţi muritorii, nu li se dilată pupila, nu se îngustează, semn că se petrece ceva. Nu, nu se petrece nimic cu oamenii aceştia: ei trăiesc, adică trec prin timp, vorba lui Eistein ca să nu facă lucruri în acelaşi timp.
Dacă ai timp, şi curiozitate, poţi să străbaţi coridoarele lungi şi să deschizi uşile diferitor încăperi, ce pot fi birouri, sau depozite, sau magazii, sau pur şi simplu debarale. Pot fi orice încăperile luxoase cu accesorii neînchipuit de scumpe şi egal de nefolositoare. În ele sunt arătări ca tipul cu frânghia, fiecare îndeletnicindu-se cu activităţi la fel de periculoase şi de ciudate. Nu toţi folosesc frânghii, sunt unii care şi-au prins degetele în dispositive sofisticate, alţii se dedau unor mişcări sălbatice, flutură braţele, asudă, ochelarii sunt gata să cadă; sunt arătări care o ţin într-un zbierăt, subliniind isteria cu gesturi scurte; dar să nu-i uităm pe cei care şi-au vârât nasul în geamul unui monitor, tastează alene şi se încruntă la imaginea apărută. Nu cred că ar fi timp, şi nici suficientă răbdare să descriem mulţimea de aşchimodii din clădirile lungi, înalte şi bucşite de astfel de vieţuitoare.
Sentimentul deplin pe care un om l-ar avea, este că mormintele s-au deschis şi toată populaţia tuturor trecuturilor s-a adunat, echipată corespunzător să pilduie celor în viaţă despre ce înseamnă imbecilizarea continuă şi metodică, sub toate formele ei şi sub toate cele imaginate şi neimaginate. Au fost trimişi să fie priviţi, se comportă ca la o panoramă. Cineva – acolo sus – şi-a dat seama că imaginaţia muritorilor s-a cam terminat, şi că trebuie să vadă pe viu ce înseamnă cultivarea fără încetare a prostiei.
Mie, însă, mie personal, mi se pare un pic cam târziu. Probabil că şi acolo sus ceva e putred, şi lucrurile se petrec ca după Convenţia de la Bologna: nu contează subiectul, contează procesul.
Cum, dracu, or să facă atunci când vor trebui să se despartă? Când unii vor trebui să treacă la somnul de veci, iar alţii la treburile casnice. Şi dacă lucrurile or să se încurce, ce se vor face mâine diriguitorii când vor constata lipsurile la apel. Sau – ceea ce e şi mai rău! – dacă rătăcesc nişte răposaţi prin birouri fără să cunoască ultimile directive venite de la forurile comunitare.
Nu. Nu vă speriaţi, oameni buni, ceea ce am descris mai sus a fost o glumă. O glumă proastă, e adevărat. Dar am încercat să descriu o plimbare matinală prin oraş, şi voiam s-o fac mai atrăgătoare.

Read Full Post »

21 ianuarie, 2014

Pe măsură ce am început să le cunoaștem prin aplicații practice, ne-am dedicat definirii simțurilor după raporturile lor directe cu obiecte ale realității imediate. Emitem și primim semnale de la obiectele din jur; fie ele – obiectele – materiale, fie sensibile. Ne place foarte mult să putem cataloga modul de funcționare al simțurilor, să elaborăm statistici dintre cele mai variate cu legăturile directe care se nasc între simțurile noastre și elementele realității. Ni se pare că astfel putem să atingem performanțe deosebite în relațiile noastre cu ultimile realizări tehnologice, pe care, de cele mai multe ori, le modelăm după chipul și asemănarea simțurilor noastre cele mai subtile. Dorința de a organiza sunetele cosmosului apropiat a născut nevoia muzicii, și asta pentru că un simț al nostru ne îndemna mereu să imaginăm o anumită ordine, pornită de la ritmurile naturale. Nu contează în nici un fel motivele; fie că au fost unele, sau altele, fie că am știut noi să le definim pe unele, iar altele s-au pierdut între alte acțiuni ale realității; ele, anumitele motive, ne-au ghidat spre nevoia de a “auzi” altfel sunetele realității. La fel s-a întâmplat cu imaginile, cu nevoia de a zbura, de a rămâne sub apă după dorință, de a comunica la distanțe tot mai mari etc. Toate acestea s-au ivit din nevoi pornite  din activitatea simțurilor. Dar, la fel de bine, simțurile ne-au călăuzit să înțelegem ce se întâmplă unui organ bolnav, ce se întâmplă unei persoane care trece printr-un moment zbuciumat, ce determină un anume eveniment, și multe alte acțiuni din care realitatea nu duce lipsă.

Majoritatea mijloacelor tehnologice pe care le folosim astăzi au la bază acțiuni pornite din activitatea simțurilor. Este adevărat că sunt și destule care au derivat din limitele mijloacelor tehnice folosite intens în anume activități, dar acestea se raportează la o realitate care practic nu există. Nu există o realitate, sau cel puțin nu există încă, una care să se raporteze exclusiv la capacitățile mijlocelor tehnice. Chiar dacă ne referim la unitățile industriale în întregime robotizate, finalitatea acestora are în esența acțiunilor activități pornite de la simțurile unor operatori umani. Ca atare, putem spune că nu s-a izbutit o translare totală a funcțiilor simțurilor umane către mijloacele tehnologice, chiar dacă se urmărește cu îndârjire o astfel de cale. Există motivații dintre cele mai diverse pentru o astfel de poziție, motivații care semănă teribil cu niște biete justificări pornite de la protocoale fie economice, comerciale sau administrative. Rezultatul direct este apariția unor situații din ce în ce mai încurcate, degajate de momente ale realității – ce sunt plămădite de jocul probabilistic – și limitele mijloacelor tehnologice, care nu se pot organiza decât în interiorul unor funcții punctuale. Conflictele care apar, sunt de cele mai multe ori de o subtilitate surpinzătoare și pot arunca în aer un întreg folclor despre performanțele tehnologiei, Vezi că, se pare, simțurile nu sunt doar niște funcții definite de calități ale vizibilului, ci ele funcționează și în virtutea mai multor straturi ale subtilului, creând diferențe importante între persoane care activează în același spațiu profesional, și care operează – aparent – cu aceleași instrumente. Cu cât sunt mai temeinic antrenate simțurile, cu atât ele adaugă straturi ale subtilului care sunt pregătite să creeze relații cu nivelele subtile ale realității. Un exemplu practic ar fi incidentele – tot mai dese se pare – ce apar în serviciile de medicină, unde doctorii au renunțat să-și mai antreneze simțurile, translând activitățile de analiză către tehnologie și statistică. Mecanismul se repetă în toate domeniile în care nivelele subtile ale simțurilor funcționează urmând calea unor relații cu starea realității.

Sigur, dezavantajul major al simțurilor este că modul lor de a fi e unic și impun regula particularului. Simțurile tind să creeze diferențe – uneori radiacale – între peresoane, lucru care părea că va putea fi rezolvat prin mijloacele tehnice. Nu este decât o aparență; mijloacele tehnice rămân teribil de eficiente în acea suprafață, în care și simțurile au tendința de a deveni comune; imediat cum limitele acestei suprafețe au fost depășite, mijloacele tehnologice  sunt puse în situații limită de subtilitatea substanței asupra căreia ar trebui să acționeze.

Nu-i nimic – se poate spune –,  peste limitele tehnologiei folosim simțurile, și ar fi bine să fie așa, doar că simțurile neantrenate se comportă cu mult mai iresponsabil decât o fac mijloacele tehnologice. Simțurile au nevoie de o supraveghere continuă, de antrenamente permanente și complexe, de abnegație, de un soi de abandon, de o dedicație aplicată spre prosperitatea lor. Or, mijloacele tehnologice crează iluzia că sunt capabile să soluționeze orice  situație de criză, ceea ce este doar o iluzie. O iluzie suficientă pentru ca simțurile să nu mai fie antrenate în termenii consacrați, și deîndată se deschide un drum larg către dramă, către neputință.

Cultivarea simțurilor nu se poate face după ritmul impus de capriciile mijloacelor tehnologice. Ele au nevoie, după cum spuneam de o atenție aplicată și plină de particularități, pentru că nu partea vizibilă a modului de funcționare a simțurilor este importantă, ci aceea subtilă, care este organizată pe mai multe niveluri. Cu cât sunt mai multe nivelurile, cu atât capacitatea de acțiune a respectivului simț este mai nobilă și mai bogată. Secole de-a rândul, antrenarea simțurilor se făcea printr-o relație directă între Maestru și Ucenic. Erau două entități care funcționau cu maximă responsabilitate, cu bucurie și speranță, iar temeinicia relației lor se cunoștea atunci când Ucenicul devenea la rândul său Maestru și-și etala particularitățile.

Tehnologie a izbutit să destrame această relație, a înlocuit-o cu te miri ce protocoale în care instrumentul tehnologic este piua-ntâi. Pe parcursul a câtorva zeci de ani s-a izbutit destrămarea relației Învățător-Ucenic, după cum spuneam, dar și – ceea ce este cu mult mai grav – negarea însăși a substanței simțurilor. Ca atare, au rămas foarte puțini cei care mai simt îndemnul să-și antreneze simțurile; atenția se îndreaptă pe însușirea procedurilor ce formeză diferitele protocoale în care instrumentul tehnologic are un rol hotărâtor.

După părerea mea asistăm la o analfabetizare calificată, în care cartea joacă un rol important. Scâncetele ce vin din diferite direcții; precum că a scăzut interesul pentru citit, pentru cartea în sine, nu sunt decât niște, pe de o parte manifestări ipocrite ale unor personUlități de doi lei, iar pe de altă parte a unora care n-au fost atenți la faptul că viața tinde să se modifice în Sinele ei.

Read Full Post »