Angela era nedumerită şi îngrijorată. Suna de mai bine de jumătate de ceas la uşa Actriţei, bătea în tăblia metalică şi nu ştia cum să mai procedeze. Probabil că jos în maşină, celelalte două femei se uitau la ceas şi se întrebau de ce nu vin. Ea, Angela, bătea în uşă din ce în ce mai tare şi ecoul răsuna în casa scării scandalos de puternic. Ecoul indiferent, lungind suntele seci ale loviturilor fără rezultat, se rostogolea muşcând din inima femeii tot mai îngrijorată.
Mai bine sunaţi la 112, auzi Angela în spatele ei. Se întoarse surprinsă şi văzu o felie din faţa unei bătrâne care se iţea prin crăpătura uşii întredeschise. Un ochi negru, mărit de lentila ochelarilor o fixa pe Angela rigid, şi în casa scării se lăsase liniştea. Femeile nu făceau nici un gest; Angela nu mai avea curaj să bată în uşa Actriţei, iar bătrâna nu mai spunea nimic altceva. Până la urmă a scotocit în geantă, a găsit telefonul şi a sunat la numărul de urgenţă. A stat sprijinită de perete, până au venit echipajele şi pompierii au izbutit să intre în casă fără să provoace prea mari stricăciuni, pentru că Actriţa nu avea zăvoare şi încuietori sofisticate. Au găsit-o ghemuită, spijinită de peretele din baie, în faţa chiuvetei, respira sacadat şi încerca din când în când să facă gesturi spre uşă. Sau aşa i se părea Angelei, cel puţin aşa i se părea ei. Brancardierii au legat-o de targă şi bărbaţii vânjoşi au dus trupul mic şi l-au urcat în ambulanţă. În maşina din faţa scării, şoferul şi celelalte două femei nu avuseseră curajul să coboare. La venirea Angelei, liniştea s-a prelungit, apăsătoare, grea, până când şoferul a pornit motorul. Au ajuns la grădiniţa unde aveau spectacol şi abia atunci Angela şi-a dat seama că sunt într-o situaţie de rahat. Nimeni nu vorbea, se făceau pregătirile pentru spectacol şi toate ştiau că fără Actriţă nu-l vor putea juca, dar nu se puteau opri. Feţele aprinse ale copiilor, forfotind curioşi pe lângă ele, le luaseră minţile parcă. Totul mergea înainte, din obişnuinţă, din reflex, de parcă nu se întâmplase nimic, poate doar un pic mai lent ca de obicei, pentru că fiecare se învârtea de două ori până să termine ce avea de făcut, dar de oprit nu se puteau opri. Şi nici nu se puteau uita una la alta, se ocoleau cu ochii în pământ, nu scoteau nici un sunet. Angela ştia că în inimile femeilor era o singură grijă: soarta Actriţei, dacă femeia aia mai trăieşte şi dacă are să se mai facă bine. Spectacolul a început şi toată treaba Actriţei era făcută pe rând de celelalte, aşa cum îşi amintea fiecare. O încercare disperată de a crede că ea este lângă ele, că nimic nu s-a întâmplat, şi că totul va continua, deşi ştiau forte bine care este urmarea. Se poticneu adesea, se completau, uitau ceva şi întorceau spectacolul să reia firul, dar copii nu băgau de seamă, şi parcă ţineau şi ei seama de situaţia lor, reacţiile micuţilor le purtau pe femei înainte cu inimile strânse, mereu pregătite să se întâmple o catastrofă din care să nu se mai poată ieşi. A fost să fie cu noroc, nimic catastrofal nu s-a întâmplat, şi-n cele din urmă au terminat cu chiu cu vai. Aplauzele nu le-au auzit, abia se ţineau pe picioare şi se rugau în gând să fie lăsate în pace de copiii curioşi care se ţineau după ele. În maşină a pornit plânsul, dar nu dintr-o dată, mai întâi a fost o linişte apăsătoare, apoi s-a auzit un suspin şi icnetele cuiva care încerca să se abţină, pe urmă toate trei plângeau aproape pe tăcute, încât şoferul s-a dat jos şi s-a dus chipurile să fumeze o ţigară. Angela se uita prin sticla portierei şi vedea oamenii mergând ca în fiecare zi, fiecare cu ritmul său, fiecare cu treburile lui. Drama era doar în interiorul acestei maşini şi n-avea nici o legătură cu ce se întâmpla oamenilor de afară. Ar fi vrut să nu se mai întâmple nimic, să nu mai fie nimic în lume, doar ele, toate trei, să stea închise în maşina rece şi să plângă. Să vadă oamenii trecând, vorbind între ei fără sunet, gesticulând fără vreun înţeles, singurele zgomote să fie hohotele de plâns şi suspinele. Aşa ar fi vrut Angela să se întâmple, dar şoferul s-a întors, fără o vorbă a băgat cheia în contact, a pornit motorul şi maşina a plecat. Fără ţintă i se părea Angelei, numai că în curând s-a oprit la poarta spitalului, şoferul s-a dat jos, a lipsit o vreme. Apoi s-a întors şi i-a spus Angelei: ”E la neuro.” Pe urmă a fost din nou linişte. Şoferul bătea cu degetele în volan, femeile nu spuneau nimic şi Angela scormonea prin geanta mare din vinilin. Ce dumnezeu căuta, nu ştia nimeni. Nimeni nu se dumirea şi aşteptau să vadă ce-o să fie până la urmă cu fâşâitul ce venea din geanta voluminoasă. Brusc, Angela a lăsat genta, s-a întors către şofer şi a întrebat: „E la neuro?” Acesta a dat din cap şi atât. Angela aproape a ţâşnit din maşină şi-a intrat pe uşa spitalului ca o furtună. A lipsit ca la un sfert de ceas, apoi a revenit şovăielnic, scormonind iar în geanta aia de vinilin. „Doarme acum. Au sedat-o şi-i toată plină de perfuzii. Au zis că-i fac un tomograf azi. Îi fac toate analizele. Trebuie să aibă noroc… Dacă n-are noroc o să fie o legumă tot restul vieţii. Hai să mergem. Ne ducem la Fundaţie, să le spunem şi lor şi să vorbim despre situaţia asta.”
Abia seara când a ajuns acasă, Angela s-a îngrozit de-adevăratelea. Tragedia asta căzuse ca un bolovan prea mare, prea greu pentru puterile ei. Stătea pe un scaun, în bucătărie, cu geanta la picioare, cu haina descheiată şi poalele căzute. Se juca cu un nasture de la puloverul subţire şi-şi spunea că n-o să facă faţă. Ea n-o să poată face faţă situaţiei ăsteia blestemate. Toată viaţa cineva avusese grijă de ea, cineva se îngrijise să poată trece peste necazuri, peste încercări. Ea doar făcuse ce trebuia, fusese harnică, aşezată, cuminte, nu ieşise niciodată din cuvânt. Deasupra ei, cineva ştia întotdeauna ce trebuie făcut… Şi dintr-o dată… Se sprijini de perete şi simţi cum o fulgeră dureri prin picioarele obosite. Era o femeie bătrână, acum ar fi trebuit să stea mai mult închisă în casă, să croşeteze, să deretice printre lucrurile mărunte şi să stea de poveşti cu cine s-ar fi nimerit. Da’, uite, peste ea căzuse necazul, acuma căzuse necazul. Ce mai poţi învăţa tu, astăzi, trecută de şaizeci de ani? Te iei cu viaţa în piept la vârsta asta? Ar fi trebuit ca cei de la Fundaţie să se gândească şi să nu arunce totul în cârca ei. Doamne, câtă nevoie avea de bărbatul ei! Acum avea nevoie de el, mai mult ca oricând. Pentru el toate treburile astea ar fi fost fleacuri, le-ar fi pus în ordine cât ai bate din palme. Îi era ruşine ca dracu’, şi-avea inima cât un purice. La fundaţie tăcuse mâlc, atunci când se hotărâse că ea era cea mai nimerită să se îngrijiească de bunul mers al trupei. Spectacolele erau vândute pe o perioadă lungă, o parte din bani fuseseră deja încasaţi, exista un program care trebuia respectat. Iar ea tăcuse, tăcuse tot timpul cât oamenii ăia hotărau ce-o să se întâmple, şi ce trebuie să facă ea. Tot de ruşine tăcuse. Îi era ruşine să recunoască faptul că e o neputincioasă, că nu se pricepe la daraveli din astea. Iar acum, disperarea o terciuise cu totul. Mâine se va da totul în vileag şi va pleca cu coada între picioare dintre femeile cu care se înţelese bine şi cu care petrecuse timp plăcut. Cu mult mai plăcut decât în toată cariera ei de secretară. Pe lângă ruşine, mai era spaima. Lângă femeile din trupă trăise o altfel de viaţă, şi oricum ar fi fost, tot timpul acesta l-a petrecut departe de singurătate. De asta îi era cel mai frică. De casa goală, în care ea se învârte fără de rost, se învârte doar ca să-şi dea impresia că face o treabă, că e ocupată cu ceva. Mută lucruri de colo-colo, mereu aşteptând să sune telefonul, s-o cheme cineva, să se anunţe cineva. Dar nu prea are cine să se anunţe, că nu sunt copii, şi nici rude apropiate nu prea mai sunt, iar prieteni n-a prea avut timp să-şi facă. E greu să-ţi faci prieteni când stai toată ziua să pui ordine pentru un om care nu ştie altceva decât propria lui persoană, voinţa lui şi orgoliul îngroapă totul, ţine totul sub maldăre de hîrtii, de dosare, de registre şi condici, iar până la urmă moare în modul ăla stupid şi umilitor. Când să-ţi faci prieteni dacă mai în toată ziua ajungi acasă cu ochii umflaţi de plâns, cu nădejdea că omul blajin de lângă tine va găsi o altă metodă de a te obloji.
Timp de trei zile n-a avut vreme să ajungă la spital, de dimineaţa până seara, între reprezentaţii, au stat cu toatele la Fundaţie ca să refacă spectacolul să împartă rolurile Actriţei. Trei zile în care spaima n-a părăsit-o nici o clipă, şi la fiecare ezitare mai grosolană închidea ochii şi aştepta ca cineva să înceapă să ţipe şi s-o trimită acasă. Dar nimic din toate astea nu s-a întâmplat; femeile se opreau şi aşteptau să vadă ce decizie o să ia până la urmă, sau îşi spuneau părerea cu voce înceată, şovăielnică. Tot timpul păreau că întreabă ceva atunci când vorbeau, şi se uitau la ea răbdătoare. Iar pentru Angela era un chin în plus, pentru că în clipele acelea i se părea că este de o prostie desăvârşită. Nu înţelegea, în ruptul capului, cum de-a putut Actriţa să facă totul cu atâta uşurinţă. Nu-şi aducea aminte s-o fi văzut vreodată încurcată de ceva, n-a văzut-o ezitând s-au şovăind. Totul era atât de precis şi de la locul lui, încât, cel puţin ei, i se păruse că vedea ceva ce fusese făcut de nenumărate ori aidoma.
După trei zile a avut o fereastră la prânz şi a fugit la spital. Actriţa era într-un salon cu vreo douăzeci de paturi, pierdută pe la mijlocul unui şir care parcă ieşea din perete. Era întinsă pe spate, uşor ridicată în perne şi stătea cu mâinile adunate pe burtă. N-a putut să se ridice, când a văzut-o pe Angela, a întors doar capul şi i-a zâmbit larg. Pe urmă a început să vorbească repede, punând întrebările una după alta, fără să aştepte vreun răspuns. Între întrebări scotea nişte chicote mici de râs, cu vocea ei, ce părea parcă mai copilăroasă, acum, ca de obicei. Când Angela s-a aşezat pe pat, s-a potolit dintr-o dată. „Doctorii spun că n-o să mai pot merge, cel puţin o vreme. O să trebuiască să-mi iau un scaun cu rotile, dar în rest am scăpat teafără. Mulţumesc lui Dumnezeu, că nu mi-a luat minţile, altfel nu ştiu cine ar fi avut grijă de mine că pe nimeni nu am.” Un ceas întreg a stat Angela lângă femeia măruntă, încercând să afle lucruri utile, încercând să înţeleagă cum ar fi să trăiască de azi înainte. Actriţei nu-i stătea mintea la viaţa ei, ea voia să ştie cum merge spectacolul şi dacă o înlocuiseră şi cum. Se gândise la cum ar trebui împărţite rolurile pe care le făcea ea, şi cine ar fi fost mai bine să le joace. Când a aflat că treaba fusese făcută, s-a bucurat ca un copil, şi chiar dacă ea gândise altfel, nu mai avea importanţă. Era bine că ele s-au descurcat, că spectacoulul se joacă şi că viaţa micii trupe nu s-a sfărâmat. Avea în minte un alt spectacol, pe care or să-l înceapă după ce iese din spital. Cu două spectacole o să fie mai lesne, pentru că puteau lua grădiniţele de la capăt. Angela pur şi simplu nu înţelegea de unde dumnezeu izvorăşte optimismul ăla care-i dădea atâta energie Actriţei. Era şi ea o femeie bătrână, lovită de un accident vascular, care cel mai probabil n-o să mai meargă niciodată pe picioarele ei, dar nu contenea să facă planuri şi să viseze la spectacolele pe care le vor face. Până la urmă, şi-a luat inima-n dinţi şi-a oprit-o, pentru că ea avea nevoie de nişte sfaturi pentru situaţia de acum, dar orice întrebare i-ar fi pus Actriţei, răspunsul era expediat în două vorbe şi femeia aluneca încetul cu încetul spre planurile de viitor. Oricum, a plecat un pic mai lămurită şi sigură că va trebui să vină în fiecare zi să-i spună cum merg treburile, să ceară sfaturi şi să-i aducă cele trebuincioase.
La fundaţie ajunsese un fel de om important, era înconjurată cu atenţii, iar cei din conducere îi cereau mereu părerea ba despre una, ba despre alta, lucruri despre care nu auzise niciodată, nu ştiuse că-n viaţă există şi astfel de chestiuni, că se întâmplă lângă ea, ca o viaţă întreagă se întâmplaseră şi ea n-avusese habar. Situaţia ce se crease o secătuia de puteri. Umbla năucă, având în cap o groază de probleme despre care nu ştia mai nimic, trebuind să aibă grijă de bunul mers al spectacolului şi pe deasupra îngrijorată mereu de soarta Actriţei, care pe zi ce trecea devene tot mai îndrăzneaţă, nu mai stătea locului şi voia neapărat să iasă din spital. Adina devenise cu totul captivă într-o viaţă pentru care ar fi trebuit să aibă treizeci de ani şi o groază de curaj, dar la treizeci de ani ea îl ştergea la fund pe nenorocitul ăla de Profesor şi robotea pentru visurile lui de mărire. La treizeci de ani, doar îmbrăţişările lungi şi savante ale bărbatului ei o îmbărbătau, micile lui escapade pregătite din vreme, cu migală, gândite special pentru plăcerile ei. Iar acuma, la bătrâneţe, lumea se răsturnase peste ea nepăsătoare. Asta o înnebunea cel mai tare: nepăsarea. Nimeni nu se gândea că este o femeia neputincioasă, fără experienţă, şi la urma urmei, de ce să n-o recunoasă, o femeie proastă, îmbătrânită între lucruri mărunte şi fără importanţă. Nimănui nu-i păsa de faptele astea, toţi îi vorbeau de parcă ar fi fost plină de experienţe folositoare. Roata vieţii se întorsese, şi căzuseră pe umerii ei greutăţi pe care niciodată nu şi le imaginase. Erau visuri de-ale ei, de pe vremea când era adolescentă şi când voia să facă facultatea de ştiinţe politice ca să se dedice semenilor ei, vieţii lor, bunăstării. Erau visuri care se pierduseră cu totul în volbura unei vieţi de rahat, dar care acum se răzvrăteau şi nu acceptau s-o lase să se îndrepte spre moarte cu cugetul ei stins cu totul. Singurele momente de singuranţă erau când o vizita pe Actriţă la spital, şi când asculta planurile acestei femei inepuizabile care îi biciuiau imaginaţia, trezind în ea spiritul secretarei ce fusese, şi se gândea imediat la soluţiile tehnice. Pe urmă o pufnea râsul, dându-şi seama cât de proastă şi necugetată este.
În ziua aceea, Actriţa era în al noulea cer, pentru că medicul îi spusese că va pleca din spital peste trei zile, atunci când va ajunge scaunul cu rotile ce-i fusese comandat. Femeile sporovăiau despre următorul spectacol pe care Actriţa voia să-l înceapă peste vreo săptămână, hai zece zile, cel mult, şi Adina n-a băgat în seamă perechea care se oprise în uşa salonului. Femeia era complet stranie, cu fundul ei enorm şi burta care s-ar fi revărsat din plin dacă n-ar fi fost strânsă într-o fustă strâmtă, dintr-un material gros, cu dungi orizontale care subliniau dimensiunile deşănţate ale rotunjimilor pline de osânza adunată în două pliuri care o înconjurau ca nişte colaci. Sânii, îmbelşugaţi şi ei, prea îmbelşugaţi pentru o asemenea statură, se spijineau pe pântecul de poveste sub care picioarele scurte şi groase abia se zăreau. Singurele lucruri mici, în femeia asta erau statura şi labele picioarelor, care păreau şi mai mici când le vedeai sub ditamai burdihanul. Lângă ea, bărbatul, lung şi uscat, un slăbănog ce se adusese de spate cu vârsta, îţi dădea impresia că e şi mai înalt, din cauza căciulii de oaie, neagră şi ţuguiată, roasă bine pe la margini. Purta un fel de palton, care putea foarte bine să fie suman, sau vreo scurtă, aşa cum se dădeau pe timpuri ceferiştilor. Haina nu era de loc nouă, nici măcar nu avea o vârstă cumsecade. Era de-a dreptul veche, şi probabil întoarsă cândva de vreun croitor de mâna a doua, aşa că ajusese să semene cu orice, orice care să nu aibă pic de formă. Femeia a văzut-o prima pe Actriţă, şi a scos un chiot scurt, de s-a făcut linişte în salon. L-a împins în lături pe bărbat şi s-a rostogolit cu o viteză neobişnuită până la patul Actriţei, pe care practic s-a prăbuşit, încât Adinei i-a fost teamă să n-o strivească. Probabil că zgomotul ţocăiturilor s-a auzit de la parter, pentru că semănau cu pocniturile dopurilor de şampanie dacă lichidul a fost agitat cumsecade. Între timp a ajuns şi bărbatul care se chinuia să scoată ceva din buzunarul de la piept al hainei sale. Când a ajuns în spatele femeii, a aşteptat răbdător ca aceasta să se scoale. O privea lung şi răbdător cum dă din picioarele scurte care nu ajungeau la pardoseală, cum fusta se ridică şi lasă să se vadă râuri de grăsimi adunate în valuri, fără ca cineva să înţeleagă dacă ar fi vorba de coapse, de fese, de pântece. Într-un târziu, femeia a izbutit să se rostogolească pe-o parte şi să pună picioarele pe mozaicul salonului. Restul a fost o treabă simplă. Atunci, bărbatul şi-a scos căciula, i-a luat Actriţei o mână şi i-a sărutat-o delicat. În clipa când lăsa să cadă mâna femei pe cearşaful alb a izbutit, în sfârşit, să extragă din buzunarul de la piept o mică cutie de bomboane de ciocolată ieftină, care cu greu mai putea fi găsită prin magazine. A pus cutia pe noptiera patului şi cu o vocea baritonală şi uşor răguşită i-a spus: „Păi, bine, măi fată, să nu dai tu un telefon?! Să pui pe cineva să dea un telefon?” „Ce dracului – s-a auzit glasul consoartei – suntem singurele tale rude.” Actriţa a bâiguit ceva despre doctori şi asistente. „Da’, văd că lume vine la tine…” Femeia o privea insitent pe Adina. Se uita lung la ea, iscoditor; cu o privire extrem de neplăcută, o privire şireată şi complice în acelaşi timp. O privire teribil de scârboasă. O privea fără să-şi găsească astâmpăr, tot răsucindu-se într-o parte sau alta, măturând cu ochii tot ce era în jurul ei. Avea o uitătură iscoditoare, una din aceea ce pare mereu că face inventarul lucrurilor din jur, dar socoteala nu iese şi totul este luat de la capăt ca să fie găsite obiectele lipsă. În cele din urmă, aproape s-a aruncat pe patul vecin, încât biata bolnavă abia a apucat să-şi ferească picioarele. Dar n-a zăbovit, a dat scurt din picioarele scurte şi s-a ridicat, împingându-se zdravăn c-o mână. Impulsul aproape a rasturnat-o peste Adina care a simţit că se sufocă din cauza valului de parfum prost. S-ar fi ridicat imediat, şi-ar fi plecat, dacă n-ar fi prins privirea disperată a Actriţei. Privirea piticaniei a căzut peste cutia de bomboane şi ochii i s-au aprins de poftă. „Da’ nu deschizi şi tu cutia, s-o serveşti pe doamna” – s-a auzit dinspre ea. Şi fără să aştepte vreun răspuns, s-a repezit la cutie, a rupt ţipla şi a scormonit cu degetele scurte prin bomboane. A luat una a vârât-o în gură şi pe urmă a întins cutia spre Adina. Când a văzut că femeia refuză, a mai luat o bomboană, clefăind cu poftă, şi a întins cutia către bărbatul său, dar a retras-o scurt înainte ca acesta să facă vreun gest. S-a întins cu cutia spre Actriţă, dar aceasta s-a apărat cu mâinile, fără să vorbească. A treia bomboană a plecat după primele două, iar clefăiturile s-au înteţit. În cutie erau cu totul zece bomboane, aşa că grăsana a ezitat un pic înainte de-a o lua pe a patra. Nu s-a putut abţine, a vârt-o în gură la repezeală, şi apoi s-a şters cu degetul mare şi arătătorul la colţurile gurii, având grijă să ţină degetul mic depărtat de celelalte. Palma micuţă s-a strâns într-un ghem pe care jucau gropiţe în straturile de grăsime. A dat să pună cutia la loc pe noptieră, dar s-a răzgândit şi a ţinut-o în continuare. „Da’ nu putem să vorbim şi noi ca-ntre rude, aşa mai singurei”, a zis privind-o fix pe Actriţă. „Nu.” – i-a răspuns însă scurt aceasta. „Adina este cea mai bună prietenă a mea, este un om responsabil şi nu fac nimic fără să mă sfătuiesc cu ea.” „Păi, da, că noi rudele avem lepră. Te-ai lepădat cu totul de noi, nici telefon n-ai dat…” „Mai bine spune despre ce-i vorba”, i-o tăie Actriţa. Adina înlemnise şi asista la scenă din ce în ce mai cuprinsă de ruşine. Nu ştia sub nici o formă cum ar fi fost corect să procedeze. În mod normal ar fi trebuit să plece, dar privirile dese ale Actriţei o făceau să înţeleagă că trebuie să rămână, că e musai să rămână, doar că modul în care evoluau lucrurile era din ce în ce mai stânjenitor. Piticania a văzut că în cutie mai rămăseseră două bomboane, aşa că a pus cutia pe noptieră, deşi se vedea clar că regretă. „Acuma, spune-i, ce stai ca mortu’” , s-a răstit la bărbatul care nu mai scosese nici o vorbă, îşi ţinea căciula cu amândouă mâinile în dreptul podoabelor şi se legăna încetişor înainte-înapoi. Când a auzit-o pe nevastă-sa, şi-a îndesat căciula pe cap, după care s-a întors spre Actriţă şi a început să vorbească încetişor, aproape şoptit. „Apăi, măi, dragă verişoară, noi ne-am gândit bine şi nu cred să greşim în ce-ţi vom spune. Ţi-e acuma ţi-e greu. Şi nici înainte nu se arată că are să fie mai uşor, aşa că noi ne-am gândit că cel mai bine ar fi să ne dai nouă apartamentul tău ca să-l închiriem. Pe tine o să te ducem la un azil, că acolo au grijă de tine, şi din banii de chirie îţi mai cumpărăm şi ţie una, alta… de-o să fie nevoie. Şi la urmă, noi o să ne îngrijim de înmormântare…că alte rude în afară de noi nu ai. Ce zici?” Actriţa s-a uitat în sus la vărul ei, şi a zâmbit. „O să mă gândesc la chestia asta. Aveţi răbdare să vedem ce-or să spună doctorii până la urmă.” „Ştim noi cam ce-or să zică doctorii…, începu grasa, dar brânciul bărbatului îi puse zăgaz. „Aşa să faci, să te gândeşti”, spuse acesta domol. „Să te gândeşti, copila mea, că tu nu vezi ce timpuri trăim?”, se repezi nevastă-sa. „ Să nu stea apartamentul ăla gol, că tu tot la azil trebuie să te duci, că cineva trebuie să te-ngrijească, să te spele, să-ţi dea de mâncare… Şi nu-i păcat?! Că doar n-ai de gând să plăteşti vreo fufă de-alea care să te fure, că nu le mai ajunge, nu le-ar mai ajunge … Că tu nu ştii ce se cheamă om străin în casă. În nimeni nu poţi să mai ai încredere în ziua de azi, tu nu vezi cu politica lor, cum nu le mai ajunge, şi bagă toţi mâna până la umăr, că nu mai are românul ce să pună pe masă? De ce să stea apartamentul gol? Mai bine facem oleacă de bani cu el, şi-ţi dăm şi ţie ceva ca să te îndulceşti acolo la azil. Şi, pe urmă, de îngropăciune tot noi o să trebuiască să ne îngrijim. La cât a ajuns o îngropăciune în ziua de azi,… îţi trebuie parale, nu glumă, că şi popii sunt nişte hoţi ce nu s-a văzut. Aşa că să te gândeşti bine, c-aşa sunt vremile de azi, trebuie să înţelegi şi să fii în rând cu lumea…” Bărbatul o împinse încetişor: „Hai, gata, c-am stat destul. Aicea e spital nu-i bodegă. Oameni trebuie să aibă linişte.” Adina se uita lung după fundul imens al femeii, cum se legăna nefiresc spre uşă. Mai degrabă s-ar fi putut spune că fundul ăla se bălăngănea din adins, c-o făcea cu bună ştiinţă, ca să-i tremure toată osânza adunată pe bucile deformate, pe şolduri şi pe şalele late.
Rămase singure, cele două femei se priveau fără o vorbă. Adina se gândea cum săi spună Actriţei, că vară-sa avea totuşi dreptate şi apăruse o problemă la care nici una dintre ele nu se gândise: cum anume se va descurca aceasta în viitor? Actriţa, cutremurată de ruşine, ar fi vrut să-i povesteasă Adinei cu detalii despre cele două specimene. Să se descarce, să-şi golească sufletul, să râdă până la leşin de cele două specimene şi de viaţa pe care-o duceau. Erau putrezi de bogaţi, dar umblau mereu cu ochii după cel mai mic chilipir. Erau de-o şiretenie de neînchipuit şi gata oricând să fure şi ouăle de sub cloşcă. Toată viaţa căraseră dintr-un loc în altul felurite mărfuri ce aveau căutare şi speculaseră toate oportunităţile ivite. Că erau caiele pentru potcoave, că erau calculatoare de buzunar, ţigări, cafea, conserve, rulmenţi, oale, chiloţi, batice, ciorapi, parfumuri, pentru ei nu conta. Habar n-aveau ce fel de marfă e aia pe care o cară. Atât ştiau; că trebuie luată ieftin, cât mai ieftin, dacă se poate pe nimic, şi trebuie vândută pe cât nu face. Şi tot timpul purtau cu ei o seamă de justificări, ba că vameşii-s hoţi, ba că şpaga a ajuns unde nici nu gândeşti, că transportul, că preţurile, că dolarul, că euro. Dracu ştie cum se făcea dar izbuteau să vândă totul şi banii câştigaţi îi băgau în apartamente pe care le închiriau. Aveau apartamente şi case unde nici nu te ducea gândul, dar nici unul mai de doamne ajută, care să bată la ochi şi să-i pună pe cei de la fisc în alertă. Nu plătiseră în viaţa lor impozite pe chiriile pe care le încasau, nici alte dări nu plătiseră, totul se făcea la negru, iar chiriile an de an se făceau tot mai scumpe. Nici n-aveau de gând să plătească, de aia ţineau ca proprietăţile lor să aibă un aspect de casă părăsită, de proprietate a nimănui. Trăiau tot timpul cu frica unui denunţ, şi pe unde mergeau căutau să arate ca doi sărăntoci care nu au nici după ce bea apă. Banii nu-i ţineau la bancă, că le era frică de fisc, de faliment, de poliţie. Nici în casă nu-i ţineau de frica vreunei percheziţii neaşteptate.
Actriţa ar fi vrut să povestească despre rubedeniile ei lacome, o relatare lungă, cu multe amănunte şi cu multe epitete caracterizante. Ar fi căutat cele mei absurde atribute şi şi-ar fi ales cuvintele cu grijă să detalieze toate picanteriile unei vieţi de robie, făr pic de mulţumire, fără pic de satisfacţie, cu sufletul mereu îngropat sub muntele unei dorinţi de nestăpânit: un teanc de bani care să fie pus peste alt tenac de bani. Şi niciodată banii n-au fost suficienţi ca să producă măcar o fărâmă de satisfacţie, mereu se năştea un scenariu din care reieşea că ar fi putut câştiga mai mult, că n-au fost suficient de atenţi, că au scăpat o oportunitatea mare cât casă, că cei din jur, în egoismul lor fără margini. nu le-au atras luarea aminte, că lumea e rea, că oamenii sunt hoţi, că autorităţile fură, că statul nu dă niciodată cât ar trebui, că jefuieşte cetăţeanul. Ar fi vrut să poată povesti pe săturate, şi-n felul acesta să se spele, să se cureţe de imaginile celor doi, să le facă să se piardă pentru totdeauna într-un hău fără fund. Se gândea la toate astea, când a simţit mâna Adinei pe braţul gol. „Ai să te muţi la mine, când ai să ieşi din spital. Nu te las la nici un azil.” O vreme scurtă n-a înţeles spusele Adinei, apoi a simţit că sufletul s-a zbătut scurt şi un nod i s-a urcat în gât. Hohotele de plâns au pornit cu totul peste puterile ei, şi lacrimile practic ţâşneau aruncând o ceaţă groasă peste ochi. Adina a strâns-o în braţe puternic şi scurt, apoi a plecat lăsând-o să plângă în voia ei.
Manzatu 