Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘apariţie’

Mă tot gândesc: care ar fi formula optimă pentru a forma o contemporaneitate din care să nu lipsească coerenţa creativităţii? Dacă ai curiozitatea să-ţi arunci privirile, să iscodeşti istoria, poţi observa că sunt momente când aceasta apare parcă din nimic. Nu există ceva prevestitor, e suficient o scânteie şi se declanşează ca o avalanşă, coborând cu forţă peste pagini bune din viaţa socială. Apoi se potoleşte, se alină. Un timp ai sentimentul unei armonii care ţi-ai dori să dureze, veşnică să fie, sau s-o ţină aşa până când ţie îţi vine sorocul. Unii – puţini – au norocul acesta, pleacă din lumea noastră plutind parcă pe ape armonioase şi liniştite. Oare acestora şi drumul din lumea ceilaltă le este la fel? Nimeni nu ştie; chiar dacă începem să întrezărim tot mai mult, să presimţim, să înţelegem cum arata geografia a ceea ce îndeobşte denumim nemurire. Eu am avut norocul, când eram foarte tânăr, un adolescent abia, să apuc sfârşitul unei perioade de astfel de armonie. Conştiinţa mea abia înmugurea, dădea în floare, aşa că am noţiuni care s-au fixat temeinic, adânc. M-au urmărit toată viaţa şi cunoaşterea s-a structurat după  modelul ei. Nu pot să spun că a urmat o deplină mulţumire, pentru că lucrurile s-au schimbat cu repeziciune, totul arătînd de parcă ai străbate o arătură, un şleau desfundat. Nimic nu se mai potrivea la nimic, trebuia să fii iute ca să apuci ceva, să înşfaci pur şi simplu, să te ţii încleştat de ceea ce îţi adusese norocul. Nu am o astfel de fire, aşa că priveam în jur cum creşte încântarea hrăpăreaţă, cum se destramă ceea ce fusese o contemporanietate şi, ceea ce era cel mai trist, cum dispare bucuria creativităţii, a formei vii de a împlinii funcţiile care rotunjeau destine.

S-a dus pur şi simplu epoca aceea. Mi-a luat cu ea camarazi, tovarăşi, mulţi dintre puţinii prieteni. Dintr-o dată m-am trezit cum orbecăi ca un epileptic printre hârtoapele tot mai adânci şi mi s-a făcut lehamite. Tot orizontul era plin de arătări dezarticulate care se sălbăticeau săltăreţ, mânate de felurite motivaţii fără motiv. Dezgustător peisaj!

Mi se spune mereu că: „sunt rupt de lume”, că „n-am simţul realităţii”, că „sunt cu capul în nori”. Mereu mi se aduc argumente şi mi se descriu  realităţi care nu există. Sau care există atunci când aduni mijloace să treci o realitate prin ea însăși. E un mod foarte brutal de a te minții și un spctacol terifiant pentru cei care asistă. În viața mea au fost personaje care promiteau structural să devină personalități depline; oameni interesanți, plini de calități, posedând o ușurință teribilă în a modela detaliul pentru a-l transforma într-o importantă calitate a realității. Ei, bine, oamenii aceștia s-au lăsat prinși în această perfidă capcană a trecerii realității prin ea însăși. De fapt, ei  râvneau să depășească condiția din care plecaseră; nu le plăcea condiția aceea, li se părea mai deplin să aparții unui cor de imitatori, și atunci au făcut eforturi importante să capete abilități de a trece o realitate prin ea însăși. Au vândut instrumentele și mijloacele cu care erau dotați pe făcături strălucitoare și lucioase. Toate, dar toate,  invenţii artificiale care justifică, nu certifică. și iată-i devenind încetul cu încetul parte a unui întreg care se pierde în fiece zi pe sine. Cu cât se predau mai total obișnuitului, ordinarului, comunului, cenușiului, cu atât li se părea că sunt mai puternici, mai determinați. Din păcate, odată cu pierderea bunului simț, au fost copleșiți de vulgar, de spiritul comun. Aşa, pentru că aşa face lumea, este legea pentru care distrugem contemporaneitatea. Se vinde bine o astfel lege, chiar dacă, în jur, totul arată din ce în ce mai arid, mai searbăd şi mai fără folos. Arătările burduşite de bunuri sunt tot mai sărace, trăiesc din ce în ce mai prost pentru că au pierdut sensul bunăstării, care nu poate exista în absenţa simplităţii. Să ai pentru ca să ai,  nu înseamnă decât un maldăr de lucruri care nu-ţi sunt menite, și multe dintre ele nici necesare. În Univers Principiul fundamental al unicității, limitează drastic agregarea, ca atare fiecăruia îi revin acele elemente ale căror energii vibrează pentru realizarea relativizării, o funcție importantă care evidențiază cu asupra de măsură singularizarea. Doar suprafața, pare a stimula agregarea, în profunzime, elementele se separă și segreghează iremediabil. Efectul de agregare al suprafeței creeză o impresie falsă despre evoluție. În consecință, tu cel care ai dorit agregarea, vei trăi în restul existenței doar iluzia, nu și realitatea. Realitatea te-ai străduit s-o treci printr-o realitate, prin acea realitate pe care ai crezut c-o ai comună cu ceilalți, ceea ce nici o clipă n-a fost adevărat. Strădaniile unor savanți de talia lui Mircea Eliade, Georges Dumezil, Umberto Eco, ca mulți alții, de altfel, care s-au ocupat temeinic de relația dintre mitologie și realitate, evidențiază că singularitatea nu este nici pe departe un atribut al manifestărilor negative ale egoului, ci reprezintă elementul pe care relativitatea îl folosește în acțiunile sale de dezmărginire a Universului. Singularitatea este o funcție care stimulează procesul de adițiune de care relativitatea are nevoie pentru a menține forța de expansiune a Universului în toate dimensiunile accesibile lui la acel moment. Mai mult chiar, poate stimula nașterea unor dimensiuni noi, cu care Universul să treacă în Formă orizonturi ale inexistentului. Pentru, tot ce înseamnă Formă, este foarte greu de acceptat faptul că inexistentul este, de fapt, cea mai importantă stare a materiei, cea în care se funcționează procesul de înființare a substanței ce, mai târziu, va deveni materie. Ori, agregarea presupune înființare de limite ce nu mai pot fi negate decât prin desființare, prin eliberare singularităților devenite captive într-un astfel de proces. Iată de ce, pesonal sunt cu mult mai aproape de modul de a gândi al lui Hegel, decât de cel al lui Marx. Afirmația arogantă a acestuia, și anume că el, Marx, este cel care a pus filosofia lui Hegel „cu picioarele pe pământ”, nu este altceva decât o rătăcire, o iluzie, care poate că a contribuit și ea la consolidarea mentalității acestuia că sistemele sociale trebuie să se bazeze pe agregare, și că cea pe care o reprezintă comunismul este agregarea cea mai productivă. Pentru Hegel, agregarea este un proces coerent doar dacă este privit din afara lui, de un observator, care nu are posibilitatea, sau capacitatea de a sesiza relațiile active ale singularităților. Acestea, singularitățile, sunt cele care întrețin creativitatea într-un sistem (și istoria omenirii este plină de exemple în acest sens), o întrețin prin contribuțiile degajate din esențele spiritelor acestora, acolo unde acționează cele mai abstrate idei mitice. De fiecare dată când o realitate mitică este trecută prntr-o realitate concretă, formele obținute devin singularități creatoare. Procesul acesta este unul teribil de subtil și, de cele mai multe ori, nu este băgat în seamă. Nu ne vine să credem că mișcările acestea atât de subtile și inefabile ale materiei, pot da naștere acelor forțe care modifică ființarea. Și totuși, acesta este procesul pe care Universul îl folosește pentru a obține dezmărginirea și expansiunea. Comportamentul acesta al singularității poate fi adesea confundat cu cel al contrariei: individualitatea; o categorie cu mult mai săracă în date privind creativitatea. Singularitatea și individualitatea formează cei doi poli ai unui meridian deosebit de important pentru Univers. Este foarte adevărat că e deosebit de dificil să ierarhizezi meridianele Universului, acestea funcționând mereu în strictă dependență cu acțiunea momentului. Nu putem vorbi despre a alternanță a acestor meridiane, ci despre alunecare parțială către unul dintre ele. Este o mișcare despre care Jung vorbește adesea în lucrările sale și pe care se bazează Teoria inconștientului colectiv. Chiar dacă referirile sub direct și privesc evoluția comportamentului uman, acțiunea este comună tuturor entităților  Universului. Mișcările subtile care se produc în substanța intimă a entități sunt determinante pentru individ, ele provenind din legăturile subtile pe care materia le resimte. Vorbim despre vibrații insesizabile, ce aparțin spectrului,  și care vor declanșa procesele evolutive specifice ale fiecărui specimen.

Despre aceste fenomene care se produc în cea mai subtilă parte a intimității materiei, savanții nu prea îndrăznesc să vorbească deschis, pentru că sunt extrem de greu de dovedit cu mijloacele tehnice pe care la avem la îndemână. Asta nu înseamnă, de fel, că ele nu ar exista și nu ar produce efecte, care sunt foarte greu de explicat, în materia sesizabilă. Iată de ce, mi se pare foarte înțeleaptă atitudinea vechilor învățați, care vorbeau despre efecte dar nu căutau să explice cauza lor. Universul este continuu în mișcare, el vibrează permanent, spun ei și se mulțumesc cu faptul că au înțele acest lucru, gândid restul lucrurilor prin această prismă. Culmea este că, după dificultăți apreciabile, după cercetări temeinice și încăpățânate, savanți încep să înțeleagă că atitudinea celor de vechime nu era atât de aventuroasă cum ar părea la prima vedere. Pentru ei, pentru savanți, însă, regulile de comportament științific, impun limite care nu pot fi depășite. Eu sunt un eseist, și-mi pot permite să fi acuzat de o atitudine care încalcă metodologii și comportamente impuse de știință. Sunt mai degrabă în acord cu atitudinea vechilor înțelepți, decât cu cea a savanților în totalitatea lor. Mai aluziv, mai cu jumătate de gură, unii dintre ei mărturisesc faptul că sunt atrași la rândul lor de aceasta.

Contemporaneitatea acestor zile, pare să  fi dezlănţuit în subconştientul colectiv dominaţia umbrei, despre care vorbește Platon în parabola sa “Peștera”, și care – într-un fel sau altul –  este unul dintre arhetipurile dominante ale omenirii. Umbra domină şi ascunde, astea sunt trăsăturile ei, şi lumea începe să arate ca blana unui dalmaţian. Umbra ademeneşte tocmai prin ascundere, incită curiozitatea, întinde capcane, formează comportamente dominate de trăsăturile întunecate pe care le plămădeşte din pofte. Împinge singularitatea la periferia existenței, impunând modelurile propuse de individualitate. Minte, înşeală, şi pregăteşte destoinici maeştrii, aroganţi, sfidători, obraznici. Se multiplică iute astfel de personaje şi copleşesc, sparg contemporaneitatea, fărâme o fac, bucăţele mici pe care le mototolesc şi le aruncă în unghere ascunse. E greu de luptat cu o astfel de vidmă, care-şi schimbă chipul viclean, caută să se strecoare în sufletul tău şi să-l hăpăie dintr-o înghiţitură.

Este deosebit de interesant cum își perpetuează și cum domină spiritul efectul umbrei. Cred că am citit vreo douăzeciși cinci de “traduceri” a respectivei parabole și ceea ce mi-a a atras atenția a fost că preocuparea dominantă este ca traducerile să se traducă între ele. Parabola în sine, rămâne un soi de miez misterios, o umbră, despre care atât cât știm este suficient, restul se transformă într-o fabulație trecută prin o mie de guri și de creiere. Avem de-a face cu un folclor, care nu este folclor până la capăt, pentru că nu-și poate permite să modifice, să demitizeze, sau să anuleze întru totul condițiile inițiale. Fiecare dintre traducerile despre care vă vorbesc aveau grijă ca în final să atragă atenția că parabola lui Platon depinde de fiecare cititor. Ea își relevă sensurile în directă relație cu capacitatea cititorului de a pătrunde în zonele abstracte. Acele zone cărora, în zilele noastre, refuzăm să le mai acordăm atenția necesară, seduși fiind definitiv de faptul că “Realitatea concretă” – cum o fi arătând ea nimeni nu știe! – ni se prezintă fără să pretindă eforturi, stimulând rațiunea și excitând simțurile. Chiar dacă neurologii și psihologii sunt din ce în ce mai de accord că modificările care se produc în organismele vii – și care generează modificări comportamentale ale respectivului organism – pornesc din procese abstracte care au la bază vibrațiile subtile ale materiei, vibrații insesizabile nici prin simțuri și nici prin mijloacele tehnologice, nici cele mai sensibile. Aparent, respectivele procese se produc în afara organismelor despre care vorbeam. Doar aparent, pentru că noi nu știm – și se pare că nici nu trebuie să știm, la nivelul la care ne găsim – până unde se întinde câmpul care reprezintă de fapt o entitate. Zona pe care simțurile noastre ne-o fac cunoscută, cea pe care intuiția și logica o determină în mare măsură, sunt, că să spunem așa, partea vizibilă a icebergului, cea invizibilă nu prea știm până unde se întinde în materie; mai bine zis în naturile materiei. Toate acestea dovedesc că atitudinea noastră, aproape ostilă față de manifestările abstracte este cel puțin greșită

Am căutat mereu cuvintele seci cu care să-mi arăt poziţia distantă faţă de fire. Tot ceea ce scriu şi-n cartea de faţă, nu partizani caută, nu aliaţi, nu tovarăşi de cale. Caut s-arăt, faţă-n faţă cele două lumi ale lumii. Doar că-mi dau seama că sunt destul de stângaci, cuvintele mele n-au înţelesul vremii, frazele trag mereu către oameni care au mari necazuri, la rândul lor. Toate se adună şi se plămădesc spre imaginea ce începe să se înfiripe undeva în adâncuri. Nimeni nu ştie, însă, dacă-i va fi sortit să aducă spre oameni vremurile unei forme a contemporaneităţii. S-o vezi cum se ridică de parcă tragi de pe ea – unul după altul – văluri care ascund. Prinde să se întrezărească, abia mijit, o formă neclară. S-a mai întâmplat în trecutul nostru, şi-o să se mai întâmple. De fiecare dată a depins de răbdare, de convingere şi de credinţă. Abia într-o ultimă instanţă pare să conteze şi încăpăţânarea unor persoane.  Până atunci, peste realităţi vălureşte aburul dispreţului, se aude de departe zgomotul brutal pe care-l face pofta, călcând cu bocancii alcătuiri fragile. N-o face din răutate, cu toate c-o are din plin; n-o face nici conştientă, cu toate că are o anume luciditate vicleană. Indiferenţa, intoleranţa, lăcomia, instinctul cel dintâi abate gândul şi judecata. Cei care nu au fost hărăziţi cu astfel de calităţi se plâng, li se pare nedrept şi încearcă să-şi găsească un loc sub soare. Sunt azvârliţi de colo-colo de vânzoleala grăbită şi interesată, nu izbutesc să se adune, să atingă o fărâmă de echilibru, n-au de ce să se apuce să poată sta drept pentru o clipă. Doar pentru o clipă. Aşa că mulţi dintre ei, cei mai mulţi, nu văd că se adună sub zări alfel de imagini, pe care – fără voia lor, împotriva dorinţei lor – cei convinşi că au împlinit definitiv o lume, care aşa va rămâne veşnic, le ridică din spaimele subconştientului lor. E legea firii, neînduplecata lege a firii. Tot ea a spulberat contemporaneitatea, ultima care a fost. Ea o aduce după un timp de repaos, în care s-au schimbat raporturi de forţe, s-au echilibrat potenţiale şi au luat altă formă. Nimic nu poate rezista în nemurire în acelaşi format. Planul infinitului arata ca o dublă spirală ce se învârte arătând în lumină alternanţa pe care noi o percepem ca fiind bine şi rău. Nu există bine, şi nu există rău, există doar o schimbare continuă şi o vibraţie cu care ne armonizăm sau nu.

Creativitatea şi credinţa sunt legi cu chipuri nenumărate şi necruţătoare, asta face ca singularitatea să nu fie definibilă, să nu fie repetabilă și să nu fie perceptibilă. Cele două stări ale materiei se împlântă adânc în tot ce e viu şi de acolo de dinlăuntru plămădesc forme. Nu ajung niciodată să devină conştiente de natura formei, nu e rostul lor. Ca matca stupului, nu fac altceva decât să aducă în Univers forme, aşa cum se nasc ele. Despre ordinea firii, despre disciplină şi folos, altele sunt instanţele care hotărăsc. De cele mai multe ori le acuzăm pe nedrept, nu ele sunt culpabile pentru alternanţă. Nu fac altceva decât să pună la dispoziţie materialul necesar. Musca unui stup zboară de colo, colo hotărâtă de legi care vin din adâncuri insondabile. Cum ajung să se strecoare în formele care i-au formă?, şi de ce tocmai în acelea?, e o falsă problemă. O problemă din cauza căreia devenim orbi şi nu vedem afundul. Ne place să privim cât mai aproape de lungul nasului; ni se pare că asta ar da siguranţa zilei de mâine, dar e o înşelătorie. Trebuie să acceptăm că creativitatea dă sensul folosului, îi dă natura, îl face să se înlănţuie, şi pune în viaţă toate surprizele al căror efecte ne derutează atât de tulburător. Este posibil să trăim o lungă parte din viaţă într-o natură pe care am crezut-o a fi cu totul altceva. Atunci când descoperim „înşelăciunea” suntem fie sinceri, fie nemernici căzuţi pradă regretelor şi tulburării. Şi dacă, totuşi, n-a fost înşelăciune?, ci doar o etapă de trecere,  care, dacă am fi fost atenţi, ar fi fost mult mai scurtă şi mai eficientă. E un joc frumos şi al naibii de dureros; iată asta e cauza pentru care suferinţa trebuie să fie tovarăşa noastră fidelă. Din ea  răsar ca florile primăverii – atât de fragile şi trecătoare – bucuriile scurte care au şi ele rostul lor. Asta e cauza pentru care etapele de creativitate din curgerea nemuririi sunt atât de preţioase şi de respectat. Privim înapoi prin istoria noastră cunoscută, încercând să înţelegem mecanica unor astfel de etape. Nu-i chip, fiindcă nici una nu seamănă cu cealaltă, nici una nu este motivată de aceleaşi cauze şi efecte. Uşor de înţeles, sunt doar acelea ca cea prin care trecem astăzi: dezlânate, urâte, anoste, cu motivaţii puţine şi ieftine. Astea da, sunt lesne de înţeles.

Scriu toate astea în deplina siguranţă că vor căpăta înţelesuri în acele zile când creativitatea va domina viul cu regulile sale cele noi, cu o contemporanitate prietenoasă. Până atunci, mare plictiseală vor produce, mare iritare şi nedumerire: cum poate cineva să piardă vremea iscodind vorbele după înţelesuri ce nu au nici un folos.

Iartă, cititor vredinc, sunt doar rătăciri, sunt nălucile unui pierde vară.

Advertisements

Read Full Post »

„Află, omule, despre GÂNDUL ce crește în abis

Aducând ordinea și armonia în spațiu.

… la început existau VIDUL și neființa …

În acea neființă a apărut un gând atottriumfător

Care a umplut VIDUL.

Nu exista Materia, ci doar forța … sau vibrația

Gândului semnificativ care a umplut VIDUL.” – iar fi spus Toth lui Hermes Trismegistul, apud Florin Gheorghiță. În Vidul primordial, GÂNDUL  a devenit prima Formă, una inițiată din Neființă, ca atare manifestată ca neființă, ca o lume invizibilă. Acest Gând originar, inițiat din Neființă și populând Vidul, s-a multiplicat din, și prin, sine, astfel propagându-se – în vibrațiile sale –  armonia ce va contribui la  nașterea Universul fizic – așa cum încercăm să-l cunoaștem  noi cei din lumea întrupată. Vorbim despre o concepție a alternanței între cele două lumi – cea a întrupaților și cea a dezîntrupaților -, concepție care a circulat în toate societățile tradiționale, și pe care Florin Gheorghiță o reia pornind de la mărturiile pe care le aduce obiectivitatea filmului fotografic sau magnetic. (Raportându-ne la această concepție despre un Univers alcătuit din mai multe lumi, cel puțin două, trebuie să ne referim și la acel folclor care a circulat în America anilor ’60, când presa nu contenea să vorbească despre apariția și dispariția misterioasă a unor soldați care participaseră la experimentul ”Philadelphia ”, inițiat și condus de Eistein și Tesla. Soldați declarați morți după rapoartele făcute în urma experimentului eșuat, dar care în aparițiile lor “întrupate” declarau că nu se mai pot fixa într-o formă și timp anume, vagabondând prin lumi.) Toate cele afirmate mai sus întăresc și mai mult convingerea care afirmă: Cunoașterea se dovedește a fi un proces anevoios și strict dependent de cel care-l parcurge pentru că uneltele cu care ne raportăm la informațiile emise de mediu nu sunt omogene, și, mai ales, nu sunt niciodată complete, fapt consemnat în destul de numeroase lucrări de-a lungul timpului. Ar trebui, se pare – după cum au spus și spun înțelepții, mai ales cei indo-tibetani –,  să posedăm patru categorii de unelte cu care să procedăm la cunoaștere în funcție de diferitele nivele ale realității; vorbim de uneltele pentru nivelul fizic, cel astral, cel eteric și cel mental, pentru că acestea sunt – după spusele inițiaților – cele patru nivele sub care se prezintă realitatea uniersală în întregul ei. Chiar dacă, omenirea s-a lăsat influențată în istoria contemporană de un fluid morfic aparent de tip cartezian – fapt care a determinant însăși sensul evoluției mijloacelor tehnologice -, potrivit căruia doar nivelul fizic este cu adevărat real, restul fiind rezultatul fanteziilor unor gânditori care neagă prin mijloacele logice teoretice, existența unei realități materiale, cu alte cuvinte aparențele nu ar ține de lumea fizică. La rândul lor, gânditorii socotesc lumea fizică, o lume a aparențelor. Adversarii acestei concepții despre lumea fizică al nivelului întrupat, afirmă că  elementele aparținătoare lumii în care trăim nu pot fi declarate aparențe, pentru că sunt în integralitatea lor cognoscibile prin mijloace obiective. Ori, nu acest mod de a fi îi face pe înțelepți să le declare ca aparținătoare nivelului aparențelor, ci faptul că nici un astfel de obiect nu contribuie în deplinătatea fiindului său la edificarea unor relații care să devină realitate completă, ci doar cu anumite părți, iar acest fapt are o influență directă asupra cunoașterii. Părțile care nu participă la proces, ascund cunoașterii o anumită parte de realitate. O realitate poate fi numită obiectivă atunci când poate fi cunoscută în totalitatea ei, altminteri rămânând o aparență. Cercetările științifice probează, în anumite momente, coexistența celor două forme de ființare: “ întrupată” și “dezîntrupată”, exprimată prin cel puțin patru nivele (cel de al patrulea fiind cel fizic.) care coexistă și care marchează; mai mult, care probează existența unei mișcări de translație a entităților dintr-un nivel în altul; cele fizice, în entități astrale,  ori eterice sau mentale. Nivelul fizic ar fi cel mai “rudimentar“, un nivel inferior, incomplet, celelalte trei învăluie lumea fizică, o întrepătrund, și abia atunci putem vorbi de o realitate completă, ale cărei elemente, nu mai pot fi numite aparențe, fiindcă, sunt adăugate calitățile pe care celelalte nivele le conțin,, pentru ca în final să se ajungă la realitatea completă.

Poate fi real, acest Univers, sau poate fi doar o aparență, sau se poate ca fiecare moment al acestui Univers să reprezinte originea unor alte Universuri menite să întrepătrundă ceea ce putem reprezenta. Un nou Univers care se naște va exista într-o formă anume, din clipa în care  un gând a fost eliberat în Vid,  existând până la dezîntrupare, atunci când va deveni din nou Neființă, iar toată această alcătuire este o problemă a cunoașterii. „Este întru totul evident că omul obișnuit, în timpul vieții sale terestre, își formează concepții imperfecte și inexacte asupra multor aspecte ale lucrurilor din mediul său. De exemplu, el nu știe nimic despre forțele eterice, astrale și mentale care acționează în toate lucrurile pe care le vede și care în realitate formează partea cea mai importantă din lucrurile respecteive. El vede deci o lume care în mare măsură este propria sa creație. Nu înțelege că lumea îi apare astfel fiindcă nu cunoaște nimic despre ce e mai important. Astfel, din acest punct de vedere, viața fizică obișnuită este iluzorie și, dacă ne vom gândi mai bine, vom remarca repede că ea este chiar mult mai iluzorie„ – observa teosoful A.E.Powell pe la 1927. Cu alte cuvinte, cunoașterea se oprește la limita informațiilor perceptibile. Plecând din acest punct încercăm să atingem desăvârșirea, fără să știm vreodată dacă ne-am apropiat, sau dacă, măcar mergem în direcția cea bună. Informațiile pe care le avem despre celelalte trei forme ale existenței sunt atât de puține și de sărace încât nu putem ști dacă vom atinge – în vreuna dintre formele de existență – structuri în care să coexistăm conștient prin mai multe din forțele realității manifeste în realitatea completă. Fie eterice, fie astrale, fie mentale, energiile devin continuu, căutând desăvârșirea, astfel  relevând entităților care  ating aceste  nivele aparținătoare formei complete a realității. Noi – este foarte posibil – să existăm la periferia ființării, sau – este iarăși foarte posibil – să fi depășit toate formele ființări înaintând spre edificarea unei geometrii noi. (…) Se pare că există întrupați cu  sensibilități speciale care pot percepe ambele forme: ” În ceea ce privește lumea mai vastă și invizibilă care ne înconjoară, tratez acest subiect nu din auzite, ci din propriile observații și cunoștințe directe. Nu știu ce capacități speciale posedă centrii creierului meu față de cei ai unui om obișnuit; sunt însă conștient de faptul că există permanent în jurul meu o lume invizibilă, greu de descris, care traversează, pătrunde și învăluie toate lucrurile lumii noastre…”; este mărturia ocultistului C. Jinarajadasa pe care Florin Gheorghiță o folosește pentru a evidenția existența  lumii invizibile, o lume a dezîntrupaților. Se poate observa, cu foarte puțin efort, că inițiatul vorbește despre un Univers coexistând în alt Univers, adică o lume care presupune o alternanță Ființă – Neființă în punctele de contact și care poate folosi binomul GÂND – OBIECT FIZIC; ceea ce sugerează că Noțiunea este, fie o formă de comunicare  a Gândului aflat în Ființare, adică fiind capabil să ofere înțelesuri, și nu înțeles, materiei; fie un instrument care facilitează posibilitatea permanentei transformari a Ființei în Neființă și invers. Pentru gânditorul care adoptă tipul cartezian de gândire toate acestea sunt inacceptabile, pentru că sunt lipsite de prezența unor coordonate către care să le raporteze, și dimensiunile lor devin incontrolabile, ceea ce – pentru un asemenea tip de gândire – nu  poate fi admis, pentru că nu pot fi cuprinse în simbolurile matematice care să le facă posibile, sau care –cel mai adesea – să le descrie. Din nefericire însă, gândirea carteziană – capabilă să detalieze aspecte remarcabile din geografia momentului – se oprește la limita acestuia. Dincolo de limitele cartezianismului, există modelele de tip  hermeneut, esoteric sau tibetan al reîncarnării, cât și cele derivate din teoriile lui Jung și Sheldrake care devin posibile. Mai mult, devin probabile.  Este oarecum contradictoriu să pui pe seama Neființei apariția formei în Vidul primordial, dar se pare că Gândul, prin vibrația sa, este mijlocul de care se folosește aceasta (Neființa)  să mențină alternanța de care vorbeam, între cele două lumi: Ființă și Neființă. Alternanța Ființă, Neființă este fundamentală pentru memoria Universului, dar și pentru a menține omogenitatea formelor din Ființare și a neformelor din Neființare. Întruparea și Dezîntruparea sunt cele două instrumente ale mecanismului de rafinare a materiei pentru a ajunge în orizonturi tot mai fine, fapt pentru care vechii înțelepți au considerat că tot ceea ce există în Ființare sunt de fapt aparențe care se desăvârșesc  în Neființare, creând acele entități energetice pe care Florin Ghiorghiță a căutat să le ordoneze  în cărțile sale și să extragă toate informațile pe care ni le permit instrumentele noastre teribil de sărăcăcioase, dar și limitele drastice ale cunoașterii și care ar duce la posibilitatea apariției unui limbaj comun celor două lumi.  Deocamdată, însă, nu s-a înregistrat nici un fel de progres în sensul acesta, chiar dacă în lume sunt un număr de oameni de știință preocupați de această temă. Entităție dezîntrupate rămân însă manifestări misterioase  care nu pot fi cunoscute  fie abstract doar prin expunerea pe un material fotosensibil, fie el celuloid sau material magnetic; fie prin intermediul unor inteligențe care au calități de medium. Oricum ar fi, comunicarea este săracă și puternic marcată de reacțiile subiective ale cetățenilor obișnuiți. O concluzie – nesigură și trunchiată – poate fi totuși formulată: toate formele de manifestare ale  entităților (atât întrupate cât și dezîntrupate ) sunt instrumente pentru evoluția în sine a Universului. Fiind lipsit de dimensiuni, Universul – cu toate formele sale – există numai în sine; dimensiunile fiind doar instrumente cu care entitățile stabilesc un număr finit de coordonate ce reprezintă esența informațiilor pe care le emit și permit cunoașterea. Arhetipul, simbolul, (Mai târziu Noțiunea  nuanțează substanța abstractă a Gândului și ne  permite să pătrundem mai adânc în manifestările vibrației, în modalitățile de a deveni materie. Acestea constituie unelte care trebuiesc cunoascute și pentru asta trebuie elaborate sisteme de educație cu totul diferite de cele pe care le folosim în mod obișnuit. Există în toate acestea o condiție însă; detașarea de modul cartezian de a gândi, fiindcă acest mod e caracteristic momentului dintr-o realitate. Iar fiecare realitate este formată dintr-o infinitate de momente, pe care gândirea carteziană le izolează unul de altul. În fond, atunci când ne raportăm la un moment al unei realități, o facem la descrierea acestuia și nu la realitatea intinsecă. Ca atare cunoașterea realității este în mare măsură un proces subiectiv guvernat de relația dintre  autorul cunoașterii și noțiune. Conținutul Noțiunii este dependent de autorul conoașterii, imaginea realității fiind construită din elemente ale descrierii, elemente care stabilesc un traseu subiectiv între Ființă și Neființă.

Cercetările de-o viață ale lui Florin Gheorghiță, i-au permis fizicianului să ordoneze – chiar dacă superficial (nu din cauza autorului, ci a puținătății informației) – un anume model al relațiilor dintre Ființă și Neființă, pe baza mărturiilor obiective pe care a putut să le obțină. Un model care amendează serios pretențiile gândirii de tip cartezian, mai ales cea care s-a dezvoltat, și continuă să se dezvolte, în urma revoluției tehnologice. Se spune îndeobște că tehnologia ne obligă, prin tehnicile pe care le inaugurează, să avem un anume tip de gândire și doar acela, dar refuzăm să acceptăm că întreaga tehnologie a ajuns la acest nivel datorită scopului pe care ni l-am impus noi și pe care l-am urmărit, producând continuu un anume tip de tehnologie, după anume modele, ceea ce a făcut ca generațiile tehnologice următoare să devină și mai adânc scufundate într-o anume mentalitate. Astfel s-a ajuns ca tehnologia să arate și să se comporte într-un anume fel,  să aibă o anume atitudine, de loc străină temeiurilor de la care am pornit și puternic condiționată de ceea ce voian de fapt să obținem de la respectivul mijloc terhnologic. Practic vorbim despre un răspuns exact, pe care tehnologia îl dă  tentațiilor noastre în forma lor obiectivă și nu celei subiective. Lucru care aduce un conflict în modul cum percepem realitatea pe care o creem.

Lungul lanț de cauze și efecte pornit de la aceast conflict, complică conceptul de contemporaneitate, pentru că un orizont de care ar trebuie să ținem seamă și să-i acordăm o atenție aplicată: acela al contemporaneității din Neființă a ajuns să fie foarte greu de identificat. Chiar dacă există o întreagă literatură care vorbește despre existența unor legături strânse între valorile contemporaneității,  care sunt prezente în egală măsură, dar în forme diferite, atât în  Fințare  cât și în Neființare; de faptul că vorbim de categorii care funcționează conform Principiului Polarității, se pare că am abolit orice posibilitate de a mai percepe semnele acestor manifestări.

În 2014, Florin Ghiorghiță publică la Iași, la editura Polirom  un volum care se numește Strania energie a gândirii, carte în care aduce un număr mare de dovezi fotografice despre entitățile  dezîntrupate cu care coexistăm. Relația între entitățile întrupate și cele dezîntrupate respectă regulile principiului polarității, și chiar dacă există – deocamdată – o imposibilitate de a comunica între cele două categorii de entități, faptul că ele coexistă devine evident. Coexistența celor două categorii de entități este un argument pentru faptul că și contemporaneitatea celor două orizonturi are elemente comune, fapt care ar trebui să ne convingă să reconsiderăm atitudinea față de gândirea unor înțelepți ai societățiilor istorice. Mai mult, chiar, ar trebui să reconsiderăm întrgul model cu care judecăm sistemele după care aceștia descriau ființarea sau Universul. „În spusele păstrate de la pythagorei, se pare că şi ei gândeau la fel. Căci unii dintre ei spuneau că sufletul este identic firelor de praf din aer, pe cînd alţii spuneau că el le pune în mişcare.” – spune Aristotel, iar fotografiile pe care Florin Gheorghiță le aduce ca dovezi pentru existența  entităților dezîntrupate  cuprind afirmația stagiritului, la fel de bine cu cuprind reguli ale Principiului Polarității, ale Principiului Vibrației, ca și cel al Corespondenței. Să considerăm, atunci, că trebuie să neglijăm, sau și mai mult, să negăm un sistem de gândire doar pentru că nu se suprapune pe subiectivitatea noastră care se sprijină pe o tehnologie care, la rândul ei este în esență altceva? Atunci când  este vorba doar de contemporaneitate căutăm să găsim mărturii în spațiul din preajma noastră. Comportamentul acesta s-a accentuat  pe măsură ce am adoptat o atitudine carteziană față de evenimentele din realitatea imediată, care nu pare a avea legături cu Neființa, chiar dacă trudnica muncă a unor personalități ca Florin Gheorghiță și nu numai, aduc mărturii despre diversele nivele ale relației Ființă –Neființă (Philip J. Corso, ar fi unul dintre ei, chiar dacă a fost extrem de discret în afirmațiile pe care le-a făcut în timpul vieții.). În cazul existenței unei alternanțe, însă, contemporaneității i se adaugă o nouă formă; există, în cazul acesta o contemporanitate a Neființei și una a Ființei.

Read Full Post »

16 septembrie, 2015

În lumea  care se baza pe relaţia directă între obiect şi subiect, lume în care contactul era nemijlocit şi nu se putea face prin intervenţia unor intermediari, cum ar fi: reproducerea, fotografia, imprimările, fie audio, fie video, pelicula, banda, discul etc., într-o astfel de lume, Creatorul avea un statut de truditor. Un truditor modest, care se străduia continuu să-şi păstreze condiţia optimă pentru apariţiile sale în faţa receptorului. Asta însemna o strădanie permanentă pentru ca un moment de graţia atins cândva în cariera sa să nu se dovedească a fi o întâmplare. Nu exista, sub nici o formă, posibilitatea din studiourile audio sau platourile de filmare ca un gest, odată făcut, să poată fi analizat şi reluat pentru a fi adus la condiţia sa cea mai bună. Desigur, nu exista nici întreaga tehnică care în momentul actual poate interveni pentru a corecta şi îmbogăţi ţinuta respectivului gest. Exista, în schimb, o nestinsă tenacitate pentru a antrena calităţile ce compuneau talentul. Atenţie!, vorbim de calităţi, şi nu de abilităţi. Condiţia de truditor a Creatorului îi conferea acea existenţă deosebită, despre care foarte puţină lume ştia.

Dacă cele afirmate mai sus v-au momit să credeţi că mă refer doar la acel Creator care apare în faţa unui public, să ştiţi că nu e adevărat. Mă refer la tot ceea ce înseamnă Creator, pentru că pentru toţi s-au inventat o multitudine de mijloace tehnice – ba, pe unele le-a inventat însuşi Creatorul – care intervin între acesta şi actul său.

Apariţia multitudinii de mijloace tehnologice, inventate pentru a suplini efortul Creatorului întru performanţă, a avut ca rezultat, pe de o parte erodarea tenacităţii de a trudi, şi pe de altă parte convertirea relaţiei Creator-Receptor. Ambii, într-o acceptare tacită, au admis, ca o realitate firească, intervenţia mijloacelor tehnologice pentru a suplini calităţile talentului. Acest fapt a încurajat dezvoltarea rapidă şi continuă a mijloacelor tehnologice şi abandonul şlefuirii calităţilor. Ca atare truda, care s-a dovedit a fi măsura  firească a unui Creator, a fost încetul cu încetul înlocuită cu antrenarea unor – sau în multe cazuri unei – abilităţi.

Putem vorbi mult, şi analiza pe îndelete această stare de fapt, găsind argumente care să justifice noua atitudine instalată. Putem vorbi, fără însă să şi izbândim în efortul de a schimba această relaţie dintre Creator şi mijlocul tehnic. Ea a scăpat de mult de sub control şi instaurează fără milă o atitudine de eliminare a unei componente fundamentale a Creaţiei, şi anume emoţia. Astăzi actul creator nu se mai simte, se înţelege, ocazie cu care devine motivul pentru ca o cohortă de analişti să bată câmpii cu graţiei, şi aparent documentaţi.

Nu despre lipsa argumentelor şi a justificărilor ne putem plânge, dar există o evidenţă care trebuie acceptată peste toate aceste argumente şi justificări. Creaţia este o comunicare  în care emoţia are un rol covârşitor. Dacă e să-l ascultăm pe Hippolyte Taine  am fi nevoiţi să recunoaştem că: „Astfel însuşirea unei opere de artă constă în faptul că redă caracterul esenţial sau, cel puţin, un caracter important al obiectului, cât mai dominant şi mai vizibil cu putinţă şi, pentru aceasta, artistul elimină trăsăturile care îl ascund, se opreşte asupra celor care îl conţin, le corectează pe cele în care e alterat, le reface pe cele în care e anulat.” Filosoful descrie cu precizie un proces extrem de important, în care truda Creatorului se cerea a fi notabilă, pentru că: era nevoie de o analiză lucidă şi adâncă a obiectului, tocmai pentru a revela caracterul esenţial, sau important; apoi se cerea ca acesta să fie aşezat în astfel de relaţii cu celelalte trăsături, încât obiectul să nu-şi piardă personalitatea şi nici funcţiile pe care Creatorul voia să le relaţioneze cu caracterul esenţial. În egală măsură, el, obiectul, nu trebuia să devină o caricatură, sau o imitaţie a unei realităţi, ci să să fie realitatea însăşi. Tot acest efort avea ca scop, nu imitarea unei realităţi, ci crearea uneia purtătoare a unei emoţii cât mai profunde. Or, în opoziţie cu această atitudine, Creatorul contemporan ajunge să imite – de cele mai multe ori caricatural – anumite trăsături, şi nu cele mai importante, ale unei realităţi.

Menirea comunicării prin emoţie, nu este nicidecum aceea de a imita o realitate, ci de a atinge punctele sensibile din profunzimea existenţei. Totul se face pentru  vitalizarea spiritului, pentru a defini în profunzime aspecte ce ţin de specificul umanităţii. Alunecarea superficială pe suprafaţa unei realităţi sau alteia, nu izbuteşte sub nici o formă să producă acea emoţie care coboară la nivelul unei comunicări ce ţine de afect. Ori, afectul este combustibilul care întreţine vitalitatea spirituală. Personal, nu ştiu dacă spiritul este categoria care ne deosebeşte şi ne individualizează faţă de alte entităţi ale Universului, dar ştiu că el este esenţial pentru calitatea propriei existenţe. Este cel care deschide conştiinţa spre cunoaşterea de la limita inefabilului, o zonă ce nu poate fi atinsă cu alte mijloace.

Sigur că, mijloacele tehnice încercă să ajute Creatorul, încearcă să-i uşureze truda, dar ele reprezintă de fapt  o capcană mortală pentru condiţia fundamentală a acestuia, condiţie care are nevoie, în primul rând de luciditatea care vine din partea unor capacităţi de a releva înţelesuri. Or, aceste capacităţi nu pot fi pretinse nici unui mijloc tehnic, oricât de sofisticat ar fi.  Aceasta este şi cauza instaurării, de către mijloacele tehnice, a unor limite care închid calităţile unui Creator într-un teritoriu extrem de îngust, nn teritoriu care va fi repede consumat. Cantonarea în suprafaţa unei realităţi, fără nici o tentaţie de a pătrunde în nivelurile profunde ale acesteia, instaurează o goană continuă după alte şi alte teritorii. Oricât de abili ar fi cei care participă la o astfel de goană, ajung foarte repede să-şi trădeze eforturile, să acuze starea de „oboseală” a respectivului teritoriu, şi să recurgă la felurite „trucuri”, pentru a păcăli, or, lipsa de sinceritate este un factor mortal pentru orice fel de act creator. Acesta este motivul pentru care asistăm, din ce în ce mai des, la acte de creaţie care au murit cu mult înainte de a deveni un act, iar zorzoanele, pastişele şi autopastişele, teribilismele, insolenţa nu ajută în nici un fel revitalizarea unei crize cumplite a capacităţii de comunicare.

Trebuie remarcat la societatea modernă un fapt fără precedent în istoria Creativităţii, şi anume complicitatea. Nicicând, în lungul istoriei nu a existat o complicitate între Creator şi Receptor. Întotdeauna Receptorul a fost necruţător cu Creatorul, ceea ce l-a ajutat pe acesta, l-a împins pur şi simplu, să-şi croiască propria cale. Sentimentul  ce se năştea din atitudinea Receptorului era, fie o teamă surdă şi dominantă, care îmboldea Creatorul, fie o bucurie nemărgnită, în cazul triumfului, care avea acelaşi rezultat. Ca atare, şi într-un caz şi în celălalt, truda trebuia să aibă ca rezultat, dar şi scop,  prospeţimea spirituală a acestuia, prospeţime care se deosebea radical de cea a Receptorului, şi din care rezultau acte creatoare care comunicau printr-o anume cantitate de emoţie. Forţa Creaţiei tuturor celor care acceptau truda, ca fiind condiţia inevitabilă a  fiinţări în calitate de Creator, venea din misterioasa capacitate a spiritului acestora de a plămădi esenţe. Truda şi suferinţa trudei, cu toate variabilele imaginabile sau nu,  sunt condiţii de neînlocuit într-o fiinţare de Creator. Restul este  doar folclor şi, mai nou, motiv de imagine şi marketing.

În perioada de faţă, însă, Receptorul doreşte în primul rând să fie complicele Creatorului şi apoi abia, să-i recepteze creaţia. Practic nici nu mai putem vorbi de o „receptare”, ci despre un proces de  manifestare a complicităţii. Totul se desfăşoară într-o înţelegere tacită, iar „actul de creaţie” devine un subiect secundar, care are rolul doar să motiveze procesul de complicitate, şi nimic mai mult. În rest, dacă parcurgem o analiză a unei astfel de acţiuni, vom întâlni felurite cifre care stabilesc număr de receptori, valoarea încasărilor, kilogramele de echipament etc., dar nu şi referiri la actul în sine. Procesul acesta s-a extins cu iuţeală în tot peisajul Creaţiei; se evită tot mai mult sinceritatea, truda, puritatea caracterelor, a tehnicilor specifice etc.; toate aceste atribute au devenit inutile într-un climat în care nu Creaţia este importantă, ci complicitatea.

Se lansează mulţime de argumente care motivează o asemenea stare de fapt, nu sunt precupeţite alambicate construcţii logice despre noul spirit al Creaţiei, dar nici tendenţioase eşafodaje, vecine şantajului, cum că am asista la instalarea unei ere noi, revoluţionare,  a tehnologiei în lumea Creaţiei. De fapt, suntem martorii unei alunecări grosolane în afara spiritului Creaţiei, care, odată întâmplată, a atras după sine o cohortă lungă şi anostă de gesturi mentite să promoveze lipsa de imaginaţiei. Atât, pentru că atât poate tehnica de astăzi, sau cea pe care ne-am permis s-o cumpărăm. Însăşi aceste încercări de a teoretiza, cu cât sunt mai vehemente şi mai tendenţioase, cu atât dovedesc mai limpede complexul faţă de Creaţie, şi recunoaşterea fără voie a neputinţei. Departe de a asista la un proces de reformă a Creaţiei, ne-am instalat temeinic într-unul de decadenţă, care obligă la plecăciuni smerite faţă de spiritele epocilor în care truda era trăsătura fundamentală a Creatorului.

Astfel de momente au mai existat în istoria omenirii, istoria Creaţiei este marcată de perioade de decadenţă, care sunt urmate de perioade în care Creatorul îşi reîntâlneşte spiritul. Sigur, această perioadă de orbecăială, departe de condiţia esenţelor, păstrează, şi chiar adânceşte, domnia întunericului. Simptomatic, pentru aceste timpuri, şi cu mult mai grav, este contaminarea domeniilor ce sunt în contact direct, cu Creaţia. Dacă în perioadele trecute, aceste domenii făceau eforturi consistente de a reface condiţia Creatorului, în zilele noastre s-au lăsat contaminate de viruşi periculoşi care vin dinspre relaţia Creator-Receptor, şi nu numai. Practic, aceste domenii au intrat într-o periculoasă disoluţie, şi – cel puţin până în prezent – par a nu mai putea fi  readuse la forma lor naturală.

Probabil că şi asta este o chestiune de timp şi de atitudine, iar respectivele domenii se vor însănătoşi – într-o formă impusă de noile temeiuri – când condiţia Creatorului va regăsi drumul spre trudă şi esenţe spirituale.

Read Full Post »

19 noiembrie, 2014

După un obicei vechi, am recitit cele scrise până în prezent în aceste Gânduri de noapte. Cu adevărat gânduri de noapte, pentru că multe dintre ele au apărut pe neaşteptate, m-au trezit din somn şi m-au determinat să mă răsucesc o vreme de pe o parte pe alta, căutându-şi ele calea de a se aşeza în lumină. După cum spuneam, am recitit cele scrise până acum şi mi-am dat seama că un cititor, altul decât acela ce-a scris rândurile de faţă – fără să fie vina lui, nici pe departe – va crede că sunt pornit rău împotriva tehnologiei şi a instrumentelor pe care aceasta le-a scornit. Or eu, nici pe departe nu sunt pornit împotriva tehnologiei, deci se cuvine să fac oarece precizări, pentru ca celui care citeşte să nu-i cadă greu ideile ce par a căuta să anuleze binefacerile atât de lăudate ale acesteia. Nu, tehnologia este în regulă, instrumentele pe care ea le-a provocat şi ni le-a pus la îndemnână, deasemeni sunt în regulă. Capcana în care ne afundăm orbeşte, fără discernământ, mutilând cam tot ce se arată în orizontul nostru, nu de la tehnologie a pornit. Ci de le tehnologism şi de la industrialism, adică de la caracterele pidosnice ale unor indivizi care nu au înţeles nimic. Că n-au înţeles nimic n-ar fi nici o nenorocire. Sunt mulţi acei care n-au înţeles nimic şi totuşi lumea a mers înainte după ştiinţa ei, şi totul a decurs după norme amar de vreme. Nenorocirea a venit de la faptul că au creat o ideologie pornind de la ceea ce n-au înţeles. Au înfipt respectiva ideologie într-un par, şi au ieşit cu ea în cap, alergând bezmetici prin mulţime. Asemenea caractere sunt de regulă tot atât de harnici cât sunt de proşti, n-au obosit, şi nu s-au ogoit până nu au izbutit să lase văl greu peste ochii omenirii. Atunci a început nenorocirea. Din două motive a început: primul fiind transferul de responsabilitate; iar al doilea: lăcomia.

Vedeţi Domniile Voatre, până la acel moment fiecare om al lumii funcţiona într-un orizont al responsabilităţii care avea câteva dimensiuni precise: responsabilitatea faţă de el; faţă de apropiaţi, de semeni şi faţă de lucrurile ce trebuiau jertfite pentru binele său. Ce frumoase sunt poveştile în care vânătorul îi cere iertare victimei sale, pentru că a fost silit s-o răpună! Ce frumoase sunt momentele în care acelaşi vânător dansează în faţa semenilor săi, ca aceştia să vadă ce desăvârşită făptura va trebui să ucidă a doua zi! Ce frumos este respectul pe care meşterul îl arata materialului din care făureşte oarece! Ei, bine,  acestea vor să ne arate că totul era hrănit cu har. Fiecare trăia pe acest pământ în carnea harului său, iar această carne îi dădea responsabilitatea. Tehnologismul a transferat responsabilitatea de la om la unealtă. Dacă vraciului îi murea bolnavul în mâini, trebuia să se temă pentru harul lui. Altminteri, ştia care este capătul puterilor sale, şi nimic nu-l convingea să se comporte altfel. Acum, însă, este greu să mai faci diferenţa între har  şi procedură. Iar responsabilitatea este transferată uneltei. Eşecul sau succesul se datorează, nu spiritului, nu harului, ci performanţei tehnologice a uneltei. Uneltele sunt comparate, lor li se caută atribute, pentru ele se scornesc epitete, operatorul s-a transformat într-un fel de argat ce poasedă anumite abilităţi ce-l diferenţiază de alt argat. Nimeni nu se mai întrebă astăzi: dar harul?, harul?, pe unde ar fi în cazul acesta. Sigur, ne  putem lipsi de har; asta am şi făcut, nu mai băgăm în seamă harul; rezultatele sunt cele ce ne mână din spate. Pentru asta am transferat responsabilitatea, şi am deschis larg porţile lăcomiei. Adică, exact ce ne-au îndemnat ideologii tehnologismului şi industrialismului în marea lor nepricepere. În toată povestea asta tehnologia este o victimă, una cu un destin mutilat, care în loc să ne scoată pe tărâmul însorit al Valhallei, ne închide, încetul cu încetul, într-un cavou întunecos şi sordid.

Stau împotriva acestei mentalităţide  ani buni, încerc să descos, bucată cu bucată, porcăria asta de haină a nenorocului, cu care ne-au îmbrăcat nişte ageamii. Încerc, dar se pare că nu astea sunt timpurile în care trebuiesc făcute astfel de încercări. În ultima vreme, parcă o geană de lumină se arată departe, sub orizont. Ceva ce poate sădi în conştiinţe o fărâmă, o firmitură de luciditate, care să ne lămurească ce este tehnologia şi cu ce se mănâncă ea. Mi-e teamă însă, mi-e foarte teamă, pentru că geana de lumină e plăpândă, iar agiamii sunt cu duiumul. Sunt agresivi, gălăgioşi, pur şi simplu asurzitori, sucesc minţile pentru că urlă, nu vorbesc. Şi trebuie să vă spun că nu pentru omenire mi-e frică. De soarta omenirii se îngrijeşte ea însăşi, şi va fi să fie după cum se va da în bobi; vorba lui Goethe: Caii destinului ştiu drumul. Mie pentru Univers mi-e frică. Şi să nu râdeţi, pentru că Universul nu este nici pe departe acea tiranică alăcătuire infinită şi nemuritoare. Universul este cu totul dependent de Sine; el poate pieri sau înflori într-o clipită, şi chiar dacă de fiecare dată moare în Sine şi renaşte, fiecare neizbândă îl costă enorm, iar preţul îl plătim noi, entităţile ce nu izbutim să devenim conştiente.

Să nu vă amăgiţi, Timpul este agal cu sine, şi mereu entităţile perisabile au fost cele care au plătit pentru faptele lor. Nu există o Moarte care să ne salveze. Există doar o Datorie şi iluzia că o poţi transfera.

Doar iluzia, să fim înţeleşi.

Read Full Post »

21 noiembrie, 2013

În existenţă se află o entitate care depăşeşte Universul în ne-limitare, şi anume Creativitatea.  Tocmai această calitate face din Creativitate o componentă importantă a modului cum Universul ia formă în fiecare moment al existenţei sale. Fără Creativitate materia s-ar prăbuşi în sine însăşi lipsită fiind de mecanismele care să întreţină jocul determinare-indeterminare. Datorită acestui joc poate universul să-şi menţină ne-limitarea şi să  definească  continuu conceptul de potenţialitate, esenţial existenţei. Alternanţa determinare, indeterminare întreţine apariţia entităţilor Universului caracterizate prin unicitate şi evoluţie. Creativitatea capătă felurite forme, dar respectă cu stricteţe principiile sale esenţiale, în fiecare dintre formele pe care le crează, ceea ce-l îndreptăţeşte pe Hegel să scrie, referindu-se la creativitatea umană: „Opera de artă veritabilă […] îşi dovedeşte originalitatea autentică numai înfăţişându-se ca o creaţie proprie a unui spirit care nu spicuieşte şi nu strânge nimic de pe afară, ci lasă să se producă în sine însuşi întregul, în strânsă legătură,  dintr-o bucată şi într-un singur ton, tocmai cum obiectul s-a unificat, cu sine în sine însuşi.” Se poate afirma că aceste cuvinte definesc cu precizie principiul fundamental pe care Creativitatea îl însămânţează în toate entităţile ce apar în Univers. Acesta fiind momentul iniţial al existenţei din potenţialitatea căruia porneşte procesul evoluţiei. O creaţie este dotată cu o sumă de elemente care formează baza evoluţiei, care permite un număr anume de modificări cuprinse într-un anume sens, respectând însă o săgeată Boltzmann, adică fără opţiunea de a se abate de la respectivul sens. Un astfel de principiu obligă fiecare acţiune al unei entităţi să urmeze un curs unic şi să nu se poată repeta niciodată. Totul este unic şi irepetabil. Tocmai acesta este farmecul fundamental al Creativităţii, este, deasemenea,  şi modul în care  participă la dez-mărginirea continuă a Universului prin adăugarea de noi unicate obligate să respecte un sens unic al evoluţiei. Dacă, aşa cum face Leibnitz, punem Creativitatea sub voinţa unei forţe divine o vom lipsi de multitudinea de faţete, atribute şi poziţii pe care o are în fapt ca şi entitate în existenţa Universului. Creativitatea se naşte continuu din ea însăşi, folosind în procesul său de formare concepte şi entităţi ale acelui moment de fiinţare a Universului. Practic, Creativitatea se hrăneşte cu energiile existente în Univers, preparându-l pentru a-şi oferi posibilitatea de a crea noi energii în viitor, tocmai prin adiţionarea fiecărui moment al unui timp prezent consumat. Memoria astfel creată este depozitul cel mai important pe care Universul îl deţine şi pe care Creativitatea îl menţine mereu activ. Universul este lipsit de uitare; întreaga sa materie este menţinută în forme perisabile, pe care Creativitatea le armonizează după relativităţii impuse de o anume geometrie. Dacă acest principiu al armoniei co-relativilor nu s-ar conserva, am asista al momente teribil de ciudate cu co-relativi din diverse forme şi timpi diferiţi, ceea ce ar  crea o dezordine greu de controlat. Unicitate sensurilor de evoluţie, pe care Creativitatea le impune fiecărei existenţe asigură o expansiune continuă a Universului în forme şi direcţii care nu întotdeuna pot comunica. De cele mai multe ori comunicarea apare între co-relativii unui spaţiu pereceptibil, oferind  posibilitatea de a primi informaţii abstracte despre anume entităţi universale aflate în spaţii din afara hotarelor cunoaşterii perceptive. Putem vorbi – în ceea ce priveşte cunoşterea ca şi atribut al adiţionării – de două geometrii pe care Creativitatea la are la dispoziţie; una este cea perceptivă şi operează cu obiectele aflate într-un spaţiu senzorial, iar cea de a doua este o gemetrie care operează cu obiectele aflate într-un spaţiu informaţional. În ambele cazuri modalitatea de comunicare a Creativităţii este asigurată de energiile conţinute în acţiunile obiectelor pe care ea însăşi le crează, energii care sunt guvernate de legea moralei. Calităţile Creativităţii de existenţă determinată asigură acţiunea legii morale în orice condiţii şi asupra tuturor obiectelor create, indiferent de natura lor, fapt care contribuie la:”Libertatea pentru ceea ce este manifest într-un deschis lasă de fiecare dată fiinţarea să fie fiinţarea care este ea. Acum libertatea se dezvăluie a fi faptul de a lăsa fiinţarea să fie.” (Heidegger) Ori, lucrul acesta nu este posibil decât cu un lucru creat, care implică existenţa unor adevăruri „ … care fiinţează în chip originar.” (Heidegger) În mod necesar şi absolut, Creativitatea este acea entitate care presupune Universul şi nu invers, dar nu este la fel de necesar ca ea să fie voinţa unei forme divine, ci acţiunile ei să genereze voinţe divine, la orice nivel s-ar afla acestea.

Read Full Post »