Când intri pentru prima dată într-o cameră, iar pe unul dintre pereți vezi un tablou, impresia ta este că realitatea este: camera aceea cu acel tablou. Ceea ce este fals, pentru că, adevărata realitate este peretele de sub tablou, pe care tu nu-l vazi, și ca atare nu acționează asupra simțurilor tale; nu crează percepții, în consecință nu intră în contact cu conștiința. O astfel de relație se produce cu foarte multe alte momente ale existenței, în care realitatea ascunde realitate. Cel mai subtil moment, însă, este acela în care ne ascundem realitatea prin raționament. Ne-am obișnuit să căutăm “o scurtătură” în cunoaștere, nu mai permitem conștiinței să intre în contact cu percepțiile create de relațiia dintre simțuri și obiectele realității, ci construim raționamente prin care presupunem că am ajuns la un anume obiect. De fapt, acela este tabloul de pe perete, de cele mai multe ori. Mă uit în jurul meu, discut și ascult, în cele mai multe cazuri am de-a face cu raționamente care se depărtează – uneori – periculos de realitate, mai ales pentru că multe din obiectele care susțin raționamentul nu sunt altceva decât rezultatul altor raționamente. În asemenea cazuri, nu numai că realitatea ascunde o altă realitate ci face ca aceasta să se piardă. Nu mai știm sub nici o formă câte obiecte ascund sub ele realități care, la rândul lor ascund realități. E un joc teribil de periculos pentru că nu mai avem de-a face cu o iluzie, care să poată fi spulberată, ci cu o simbolistică plină de obiecte concret definibile, dar lipsite de conținutul cu care le credităm.
Nu-mi place jocul acesta, ce să spun?, nu mi se pare de loc ceea ce s-ar numi “un joc al minții”. Acuma este adevărat, nici prea inteligent nu sunt să pot susține astfel de construcții. Probabil că de aceea toată viața mea am fost atras de simplitate și mi-a plăcut mai degrabă camera fără tablou, decât camera cu tablou. Țin minte că, în copilărie, tatăl meu avea o plăcere deosebită să refacă tot felul de situații din copilăria lui. Mi se păreau lipsite teribil de savoarea pe care o aveau situațiile copilăriei mele. Cu siguranță, fiecare generație trece prin așa ceva, doar că sunt din ce în ce mai puțini, cei care, atunci când devin maturi, izbutesc să spargă crusta și să ajungă la miezul delicios al simplității înaintașilor, acolo unde simbolurile devin arhetipuri. Și totuși, secretul realității în asta constă; în a te uita dincolo de tablou, la peretele alb și curat de sub acesta. Nu trebuie să fie asta viața ta, ci modelul gândirii.
* * *
June 17, 2018 by manzatu
Leave a comment