30 decembrie, 2014
Cei care se încumetă să ofere precepte se consideră mai capabili decât cei cărora li se adresează, iar dacă greşesc sunt de condamnat. Dar nepropunând această scriere decât ca o povestire sau, dacă preferaţi, ca o fabulă ale cărei exemple pot fi urmate, dar şi ignorate, sper că voi fi util unora şi nu voi dăuna nimănui şi în acest fel toţi îmi vor fi recunoascători pentru sinceritatea mea. (Descartes) Spusele acestea ale filosofului au fost pentru mine mai ceva decât lumina binefăcătoare dintr-o noapte pustie de toamnă târzie. În tot ce-am scris m-am ferit să cred că sunt deosebit de cel care citeşte, că sunt mai capabil ca el să pătrund în mişcările pe care realitatea le iniţiază din motive numai de ea ştiute; dar în acelaşi timp am ştiut că suntem două caractere diferite, fiecare având alte nevoi. Înţelepţii orientali s-au ferit întotdeauna să predea cunoştinţele lor unor oameni nevrednici: La ce bun să le dezvălui oamenilor ceea ce am descoperit cu preţul unor mari eforturi? De ce aş face-o? Această doctrină nu poate fi înţeleasă de cei copleşiţi de pofte şi de ură…ea e misterioasă, profundă, inaccesibilă minţilor grosolane. Dacă o propovăduiesc şi oamenii nu sunt în stare să o înţeleagă, singurul rezultat va fi că mă voi obosi şi mă voi necăji.
Şi gândind astfel, Venerabilul se simţea înclinat să stea liniştit şi să nu propovăduiască doctrina. (Alexandra David-Neel)
Orice învăţătură este misterioasă, profundă, inccesibilă, pentru că dacă seminţele ei nu se găsesc în spiritul tău, toate eforturile celor din jur sunt zadarnice. Acestea au fost motivele pentru care tot ce am scris, şi tot ce voi scrie de acum înainte, nu se adresează cuiva, nu caută un cititor; ele, scriierile, îşi caută propria existenţă, pe care dacă cititorul o va descoperi se va produce o întâlnire, una ce nu o poate hotărî nici el, nici eu. Strădania mea este să produc o structură logică, ce ascunde un sâmbure, o sămânţă. Nimeni în acest Univers, nu va şti dacă sâmburele, sămânţa aceea este fertilă; eu pot cel mult să sper asta. Cu certitudine, o astfel de atitudine nu aduce gloria, nici bunăstarea, nici renumele, doar că toate cele enumerate nu m-au interesat niciodată. Toate acţiunile înfăptuite în lungul vieţii, le-am făcut cu bucurie – şi de ce să nu recunosc: cu oarecare trufie a existândului -; le-am făcut căutând să las Universului forme care să fie folosite de va fi nevoie, de va apare nevoia lor, altminteri vor fiinţa în spaţiul etern al Nimicului, care, după umila mea părere, este cel mai fertil spaţiu al Univerului. Este spaţiul atoatenăscător, în el se găsesc toate formele pure în aşteptarea acelei realităţi care să provoace transformarea lor în forme practice (Kant). Tot ceea ce scriu acum sunt gânduri pe care am izbutit să le desluşesc în gândirea bătrânilor înţelepţi, cei care au ştiut întotdeauna că Spiritul nu vieţuieşte undeva, nu se află într-un organ anume, pentru că el, Spritul, este o inexistenţă eternă. Este singura inexistenţă eternă; Universul se poate prăbuşi într-o altă fiinţare, Nemurirea poate căpăta conştiinţă, devenind, deci, un şir de fiinţări limitate; Spiritul însă va rămâne leagănul fertilităţii neîntrerupte, fiindcă el este o inexistenţă. Ciudat este că acest sens al Spiritului a fost citit de gândirea carteziană, care n-a înţeles niciodată ce-a grăit cu adevărat. Perechea aceasta buclucaşă: Nimic-Spirit a dat mult de furcă Înţelepciunii, şi poate că va mai da de vom izbuti s-o scoatem de sub tirania Raţiunii. Ea este cea mai fertilă, mai creatoare pereche de concepte, şi multe îi datorăm. Poate, odată, cândva, vom izbuti să ne vindecăm de miopie şi vom începe să zărim şi obiectele aflate ceva mai departe de vârful nasului.
Să scrii astfel de rânduri, pare a fi o neîngăduită nebunie, ele nu pot avea un cititor, mai ales în aceste zile când atitudinea carteziană este triumfătoare, aducând în spijinul ei toate jucăriile tehnologice şi instrumentele unei mentalităţi stricte şi limitative. Toată viaţa mea mi-a plăcut să mă folosesc de tehnologie, dar să nu mă las folosit de ea. Sunt doar un om, unul croit dintr-o oarecare măsură a simplităţii, de aceea îmi doresc să plec dincolo – într-o altă formă a Universului – parfumat cu toate păcatele mele, şi nu împovărat cu determinările pe care mi le-ar impune cu drag raţiunea. Mie mi se pare că instrumentele indeterminării ar trebui păstrate cu osebită grijă; în instrumentele acestea vieţuieşte nădejdea păstrării legăturilor cu sensurile. Nu sunt doar două perechi de sensuri, aşa cum savanţii ne spun pentru a simplifica lucrurile. Nu cred că vom şti vreodată câte perechi de sensuri există în inexistenţă, – doar Zenon, în nebunia lui, a căutat să cerceteze, dar n-a izbutit să afle decât că infinitul se poate împărţi la el însuşi. Ori, sensurile ne ajută de când am devenit conştineţi, chiar dacă din păcate sunt prea multe momentele de orbire care cad peste noi pe nepusă masă, şi din varii motive.
Aşa că ar fi doar două motive care să mă împiedice să scriu ceea ce scriu: unul ar fi că: doar câţiva zănatici le vor citi; şi doi că: din cauza primului motiv vor muri de nebăgare de seamă. Dar asta nu este problema mea! Repet: nu cititorul este problema acestor scrieri, ci modul în care pot să găsesc acea formă care să devină conştiinţa esenţei materiei, să se poată distila până când este capabilă să fie asimilată în Spirit. Asta nu are vreo legătură cu stilistica literară, cu capacităţile şi talentul pe care ar trebui să-l am, ci cu energiile unei materii care se găseşte dincolo de materie. Acolo unde doar conştiinţa poate ajunge cu mijloacele sale, pe care nu am izbutit să le aflăm vreodată – şi cred că nici nu le vom afla, nu din cauza limitelor noastre, ci din cauza faptului că sunt profund particulare şi dispar odată cu entitatea ce le-a deţinut.
Să mă iertaţi, vă rog, pentru refuzul acesta arogant şi destrăbălat, la urma urmei, de a participa la jocul şi bucuria colectivă. Dar tot timpul am ştiut că m-am născut un copil cam nătâng, şi mi-a fost ruşine să recunosc că nu mă pricep să mânuiesc jucăriile atât de frumos colorate, ce trec din mână în mână.
Interesant articolul, autoreferenţial pe alocuri, dar şi cu bătaie mai lungă…
Păi se vedem…Decartes pleca de la o cutumă, cum că TOŢI cei care se încumetă să dea percepte(?!)…s.a.m.d. Toţi fac asta…s-au mă rog, cei care vor să spună ceva. Fiecare are însă mintea/inima din dotare, cu care să înţeleagă, sau nu. Asta face şi Decartes, marturusit sau nu. Faptul că putem arunca mărgăritare porcilor, este adevărat. Nu mărgăritarele au de suferit, cât dinţii porcilor, care se vor sparge în ele…
Eu am constat altceva. Când nu empatizezi cu subiectul, nu eşti acolo, nu-ţi poate face rău ceva ce nu înţelegi. Că poţi interpreta greşit…este cum te poţi tăia cu cuţitul, dacă nu şti să-l mânui. Nu cuţitul este vinovat.
TOŢI suntem DEOSEBIŢI, chiar UNICI şi în ceea ce mă priveşte consider că este NORMAL să ne spunem descoperirile, trăirile, că doar şi domul Decartes susţinea sinceritatea.
Faptul că descoperirile făcute de fiecare sunt cu trudă şi dacă cineva vrea să descopere să muncească…este aiurea. NIMENI nu poate descoperii pentru altul, atunci când este vorba de trăiri intime, de cunoaşterea spirituală. Asta nu este matematică, unde poţi să copiezi sau să-ţi faci fituici.
Eu nu mă simt obosit şi nici necăjit în urma faptului că mă dedic cu fervoare acestui comportament. O fac cu toată devoţiunea, cu bucurie, cu dragoste pentru semeni. Care este problema?! Chiar trebuie să cuantificăm în câştig/pierdere totul?!
În continuare articolul este autoreferenţial.
Consider că orice învăţătură, orice experienţă profundă este strict personală, că trebuie trecută, TRĂITĂ prin filtrul minte/inimă PERSONAL, INDIVIDUAL. N-are nici o valore, nici un sens…imitaţia.
Sămânţa fertilă a înţelegerii creşte odată cu aceasta şi dacă nu abandonăm, dacă perseverăm ea va ÎNFLORI. Contează mai puţin dacă cei din jur apreciază sau nu aceasta. Nici nu sunt indiriguiti s-o facă, fiecare cu ale lui, pâna ne dumirim…Faptul că ne întâlnim în mod substanţial, este o consecinţă a strădaniei fiecăruia, nu este o chestiune pauşală.
Gloria, bunăstarea, renumele aparţin minţii egotice, nu au sens…
TOT ceea ce facem, ce gândim, însăşi evoluţia noastră NU ne aparţine…Totul aparţine TOTULUI, întregului, UNIVERSULUI. Ce credem că facem în nume propriu este o iluzie…picătura nu poate exista în afara oceanului, cum oceanul este format din picături. Este adevărat însă că oceanul ştie TOTUL despre picătură, iar picătură nu va şti NICIODATĂ totul despre ocean, mai ales că este nemărginit. Acesta este incognoscibil şi va rămâne astfel cât picătură nu va deveni OCEAN.
Desigur, asemenea subiecte nu pot avea cohorte de cititori, chiar şi cei care citesc, mulţi înţeleg după ureche, atâta timp cât nu SIMT nevoia experimentării directe. Ei şi?! Eu fac ce SIMT, nu pot altfel. Dacă nu scriu pe blog, vorbesc cu oamenii despre acestea. Încerc să vorbesc după felul fiecăruia, fapt imposibil pe blog, cu toate că încerc să explic acelaşi lucru în diferite moduri. Despre „calitatea” vidului, despte non-minte…sunt multe de spus şi mai ales de făcut.Cine suntem noi?! Ne naştem „nimeni” şi tot astfel murim. Nume, formă, zbateri sunt doar la suprafaţă apei, acolo unde pentru puţin valurile se cred „cineva”. Tot ce este „cineva” este limitat, oricât de „mare” ar fi…dar în acelaşi timp avem libertatea de a fi NIMENI şi asta este eternă…În clipa în care SIMŢI asta…ai înţeles TOTUL şi eşti în armonie cu ÎNTREGUL. Efortul de a fi cineva este generator de nebunie…
Spui cum cauţi forma care să devină…N-ai ce sa găseşti plecând de la formă, din afară. Nu este o aroganţă ce spun, este NORMAL. NU raţiunea, mintea limitată va putea înţelege ce nu poate cuprinde. CONŞTIENTIZÂND realitatea, trăind în prezent, ieşind de sub controlul ego-ului, pătrundem în REALITATE, în CENTRU fintial, acolo unde suntem „nimeni”…şi TOTUL.
Contrar celor afirmate de tine, eu mă „bag”, dar nu este o intruziune ce ţine de orgoliu. Ţine de empatie faţă de asemenea trăiri, de o rezonanţă sufletească de dincolo de aparenţe. Am citit cu plăcere „frământările” tale şi te rog să mă ierţi dacă las impresia că intervin cu brutalitate în intimitatea trăirilor tale, dar pe blog este un risc asumat, spaţiul, virtual sau nu, este public şi eu înţeleg că oricine este binevenit..
Eu, după o perioada întreb : „sunt bine venit?!” Da …foarte bine…nu …asta este, doar „rezonanţă” cu sila nu se face. Bineânţeles că cei foarte siguri pe ei, cei ce nu suporta altă părere, m-au banat, fără avertisment(?!). Asta este op’iunea lor. Nu vor s[ le fie deranjat somnul.Este de ]n’eles, pan[ la un punct.
În ceea ce mă priveşte, nu mă joc cu mărgele colorate ce trec din mâna în mâna. Eu vorbesc de experimente directe, trăite…NU cu mintea şi nici cu „mâna”. Scriu despre trăiri sacre, ca de altfel tot ceea ce există cu adevărat…
Eu fac parte din „zănaticii” care citesc ce scri şi ŞTIU că nimeni nu se naşte „nătâng”, poate doar „accidental”… bolnav. Nătângi ne face educaţia.
Deocamdată…atât.
Preţioasă Amazoană,
Dacă aş şti că în bazarul matale se găsesc şi roşcove dulci, mai c-aş trece din când în când. Pestriţă lume, colorată; o întinsură de mirosuri desperecheate, parfumuri dulci şi greoaie, izuri săltăreţe şi neastâmpărate. Ce să mai spun: nestatornică lume… Domnul fie cu noi. La mulţi ani!
Mai curând sunt “bizon”, decât amazoană…cu toate că nu mi-ar displace…Dar calin-kimu, vine de la diminutivul în greacă cu care mă alinta sfânta mea bunică (grecoaică)…de la călin, la calinakimu, adică călinaşul meu. Destinul meu s-a numit “bunica”, iar “norocul” a fost că pe tatăl meu l-au închis comumistii (a fost ofiţer), pe timpul celor 7 ani de acasă…Bunica m-a crescut fără să mă educe. De atunci “aşa” am rămas, needucat, dar bine crescut. Nu este o laudă…este şansa “normalităţii”.
În bazarul meu…are loc tot UNIVERSUL, este deschis non-stop, şi este primitor fiind totul gratuit.
Lumea o fi nestatornică, dar eu m-am statornicit şi nu neapărat datorită vârstei. Cred că suntem la vârsta pre sau chiar a senectuţii amândoi, asta fără să ne dea vreo autoritate suplimentară…
Eu spun că “Domnul” este cu TOŢI în egală măsură, noi nu prea ţinem pasul cu Existenţa… De fapt nici nu este aşa de greu s-o facem…dar ghiuleaua ego-ului este tot mai grea pentru mulţi…
Amice, cum astazi se sărbătoreşte…”sărbătoarea”, n-am să mai detaliez…aşa încât îţi doresc ce ţine exclusiv de tine şi anume să-ţi maximizezi potenţialitatea şi să ne regăsim în continuare pe tărâmul întrebărilor, mirărilor, extazelor, bucuriilor, experimentărilor existenţei şi să lăsăm certitudinile cât mai la urmă.
Greşeala mea, care am apreciat că logica e un pic feminină. Iertare!… şi… La mulţi ani!
Este doar o confuzie, nu o greseala…A fi femeie este in sine o virtute.
Multumesc de urare si iti doresc, cum imi doresc… sa-ti maximizezi potentialitatea…in vizita aceasta pe Pamant, cat o fi ea de lunga…
Fiind eu un misogin bine temperat, mă mulţumesc să dau din cap.
Tatăl meu fiind absent în cei 7 ani de “acasă”, fiind crescut de bunică si mai puţin de mama ocupată cu treburile casnice si cu asigurarea traiului zilnic, n-am avut cum să fiu misogin.Din contra… le recunosc superioritatea în multe domenii, cu toată discriminarea la care au fost şi sunt înca supuse.Majoritatea miturilor Agripinice, sunt cauzate de însăşi această discriminare ce a generat reacţii firesti, pană la un punct.
Mulţumesc pentru toate gîndurile de pînă acum! Multă sănătate!
La mulţi ani!
´¯`•.¸.ʚįɞ ´¯`•.¸.ʚįɞ
La mulți ani!
La mulţi ani!