Ceea ce urmeză să fie cuprins în rândurile pe care le voi înșirui în spațiul de mai jos, este un exercițiu. Un exercițiu în care factorul cel mai important este atitudinea celui ce îl urmărește. Rezultatul final al unui astfel de exercițiu este dependent în totalitate de atitudinea subiectului.
Să presupunem că ne aflăm în fața unui pian. Vorbim despre un pian de concert, și despre performanțele sale ca instrument nu avem nici o îndoială. Să presupunem, din nou, că am ascultat cântând la acest pian, mai mulți muzicieni. Pianiști de valori apropiate și apreciabile, dar și dintre cei care ar trebui să mai studieze. De fiecare dată, dar de fiecare dată, aceeași piesă a sunat diferit, culmea că a sunat diferit și atunci când a fost reinterpretată de același muzician. Este posibil ca diferențele să fi fost remarcabile, sau să fi fost mai subtile, dar oricum ar fi fost, diferențe au existat, și ele au fost de fiecare dată perceptibile. Sigur, există explicații tehnice, stilistice, profesionale, psihice etc. despre apariția acestor diferențe în sunetele care sunt emise de același pian, și nu de piane diferite. Dar despre astfel de probleme este cel mai bine să vă vorbească oameni de specialitate, care și-au prăpădit viața studiind și experimentând diferite metode pentru a izbuti să propună o ierarhie de valori, dar și să se lase seduși de o interpretare sau alta.
Problema esențială a exercițiului nostru constă în întrebarea simplă, și oarecum ciudată: unde stau sunetele acestui pian? La o privire superficială, am putea răspunde rapid: în corzile atent ordonate ale pianului. Doar că, dacă scoatem placa de bronz a instrumentului, corzile vor scoate cu totul al gen de sunet, cu totul diferit de condiția pe care o crează pianul. Dacă le lovim cu ciocănelele altui pian, sunetele vor fi iarăși diferite, ceea ce aruncă o îndoială destul de serioasă asupra afirmației că sunetele pianului ar sta în corzi. În placa de bronz, poate?. Doar că placa aceea de bronz sună în felul în care sună, atunci când deasupra ei se găsesc corzile despre care am vorbit, și nu altele. Și când corzile sunt lovite de acele ciocănele, și nu de altele. În clape? Ei bine, clapele nu vor scoate nici un fel de sunet muzical în absența corzilor și a ciocănelelor. Pe măsură ce vom încerca să fim tot mai preciși în răspunsul pe care dorim să-l formulăm, vom constata că sunetele pianului sunt și nu sunt, că noi auzim sunetele unui pian în aceeași măsură în care nu le auzim. Dar despre locul unde s-ar afla aceste sunete nu avem nici o informație. Ceea ce vedem noi în mod obișnuit, atunci când intrăm în sala de concert este un pian, de acesta se apropie un pianist care lovește clapele și astfel, produce niște sunete. Dar de ce acele sunete? Pentru că un alt pianist a produs un alt fel de gen de sunete, oarecum asemănătoare acestora dar esențial diferite în substanța lor subtilă. Iar lucrul acesta a produs în noi un gen diferit de emoție, alta decât cea pe care o simțim acum, când acest pianist produce aceste sunete. Analiza acestor diferențe dintre sunete pare să indice faptul că sunetele nu stau în pian. Pianul este doar un instrument care poate reproduce sunetele, dar nu și să le găzduiască. O astfel de constatare ar putea să indice faptul că sunetele stau în pianist, iar acesta folosește instrumentul pentru a le ilustra. Da, dar dacă ar fi așa, atunci fiecare interpretare a pianistului ar fi identică cu cele trecute, și ar fi suficient să ascultăm un pianist odată și să asimilăm în întregul ei interpretarea întregii sale vieți. Ceea ce nu este adevărat, pentru că pianistul, de fiecare dată, produce sunete modificate care sunt doar asemănătoare cu cele din interpretările trecute, nu identice, ceea ce conduce la concluzia că sunetele nu stau în pianist. El este numai un om cu anumite calități speciale, antrenat să manipuleze pianul pentru a produce niște sunete care nu stau nici în pian, dar nici în pianist
Dacă sunetele nu stau în pian, și nu stau nici în pianist, atunci unde stau?
Ajuns în acest punct, eu, ca autor, am două soluții:
- Mă mulțumesc cu această constatare, și las pe fiecare dintre cei care au curiozitatea să citească rândurile de față să-și de un păspuns personal;
- Încerc să formulez eu un răspuns, cu toate riscurile pe care această atitudine le implică.
Iată că acum am două dileme, nu una, ceea ce face ca acest exercițiu să nu-mi mai placă. El părea un soi de glumă, suficient de superficială încât să ne putem amuza într-un final. Doar că se dovedește că nu este de loc o glumă, și că avem o problemă, o problemă serioasă: unde stau sunetele? Și asta nu e totul, pentru că apar o serie întreagă de alte întrebări: dacă sunetele nu stau în pian, de ce se mai fac piane?; dacă ele nu stau nici în pianist, atunci de ce mai este nevoie de pianiști?; dacă nu suntem în stare să identificăm locul unde stau sunetele, și nici calitatea lor finală, esențială, de ce mai simțim nevoia să le auzim? Dar întrebarea care pune capac situației este: dacă nu suntem în stare să identificăm locul și starea sunetelor, ceea ce auzim noi sunt chiar sunete? Noi chiar auzim niște sunete? Dar dacă nu auzim sunete, atunci ce ne emoționează?…
Nu, este lucru hotărât, trebuie să abndonez propunerea aceasta de exercițiu, pentru că altfel sunt în stare să intru în conflict cu o mulțime de oameni care au interese în domeniul acesta și pe care nu-i interesează decât un lucru, și anume ca toată lumea să creadă că aude sunete și că trebuie să se emoționeze la auzul lor. De chestia asta depinde câte bilete se vând la un concert al pianistului și câți bani primește instituția de la administrația culturală.
Da, dar în unele cazuri, unii ajung la balamuc din cauza asta… și produc alt fel de cheltuieli.
Manzatu 
Lăsînd complet deoparte latura metaforică a exerciţiului, pot spune că – tehnic vorbind – sunetele nu stau. Dacă ceva ‘stă’, atunci aceea ar fi deconstrucţia mentală a spectrului audio perceptibil în care se încadrează tonalităţile şi succesiunea lor. Defectele pot apărea în memoria fizică ce le găzduieşte, pe drumul dintre spaţiul de stocare şi dispozitivul de reconstrucţie, în aparatul de recepţie al auditoriului sau în memoria fizică a acestora din urmă.
Mi-e ciudă că tocmai am avut o revelaţie: oricît de elevaţi ne-am crede, tot ce facem de fapt e să reacţionăm la stimuli precum cîinele din experimentul lui Pavlov. O anume succesiune de tonuri declanşează o anume emoţie, de fiecare dată. Iar dacă trecem în sfera vibraţiilor inaudibile însă perceptibile de către organism, ajungem la experimentele psihotronice: mind control.
Iau seama la ultima frază a articolului şi mă retrag discret.
Sunetele sunt stimuli auditivi. Ele vin din exterior, dar ceea ce creaza in noi, modul in care sunt decriptate dar si asociate, depinde de conexiunile pe care creierul nostru le face cu alte experiente anterioare. De asemenea, modul de reactie la ele, depinde de structura fiecarui receptor. Pianul este un simplu instrument, dar capacitatea lui de a produce sunete nu e doar un omagiu adus tehnicii si structurii sale ci si o imbinare de virtuozitate, tehnica si emotie ce este transmisa de un emitator. Vorbim despre comunicare, una mai mult sau mai putin eficienta de transmisie/receptie. Daca insa se ajunge pana la balamuc, atunci nu e vorba doar de o comunicare ineficienta, cat despre o interpretare eronata si de ce nu, poate chiar proiectie si asta tine nu doar de experienta proprie cat si de cea ancestrala inmagazinata in noi insine, de simbolistica ce o trezeste in noi o anumita emotie. Si, departe de a ma considera un as in domeniu, cred totusi ca nu proiectia in afara a propriilor conflicte ramase nerezolvate e patologica, cat negarea si nerezolvarea lor. Proiectia e doar un simptom pentru care neurolepticul e doar un algocalmin aruncat la o durere de masea infectata… trateaza efectul dar cauza ramane si… se cronicizeaza. Daca insa ai curajul sa te confrunti cu propriile proiectii si sa intelegi ce-ti spun, treaba e pe jumatate rezolvata…. mai trebuie doar sa le accepti ca parte din tine, din traseul tau existential. Dar eu sunt prea mica sa vorbesc de asta. 🙂
Un pic de ordine şi de răbdare or să aducă raspunsul aşteptat.
Frumoasă problemă. Mult îmi place. Cândva, a răspuns și Celibidache, și n-a murit nebun. Poate că ,într-adevăr, mai sus e un nivel cu care venim uneori în atingere. Fiecare cu degetele, sufletul lui și înstrumentul pe care îl are la dispoziție. Precum și cu ascultătorii lui. Dar muzica se naște din Întâlnirea tuturor, undeva deasupra. Nu știu unde deasupra. Știu doar că Muzica îmi poate răsuna doar în minte uneori.
Deasupra este NIMICUL, şi acolo ne găsim într-totul nostru, în fiecare clipă şi în fiecare ipostază. Doar că nouă, celor de azi, ne place să purtăm cu noi – continuu – o listă de proceduri tehnice.