(Fragment din volumul „Comicul nimicniciei”)
Înainte de a continua să urmărim cum se dezvoltă dialectic jocul antinomiilor – un joc pe care ni l-am propus din raţiuni evident partizane -, considerăm că sunt necesare două scurte priviri asupra unor aspecte ale problamaticii puse în discuţie:
pe de o parte, am dori să evidenţem începuturile unor diferenţieri sistemice între opera de artă – creată exclusiv din nevoia inducerii în receptor a momentelor emoţionale care provoacă iluminarea şi care contribuie la configurarea sistemului său de valori fundamentale, adâncind permisivitatea spre cunoaştere – şi stările de plăcere, de satisfacere a capriciului pe care le produce produsul informaţional guvernat de raţiunile unui sistem de marketing;
iar pe de altă parte, am vrea să ne oprim asupra câtorva momente din biografia lui Cehov, momente care, credem noi, sunt hotărâtoare pentru filosofia sa creativă.
„Una este să exprimi clar o idee şi alta s-o determini să afecteze imaginaţia.”[1] – avea să evidenţieze cu multă limpezime diferenţa dintre plăcere şi emoţie Edmund Burke. Evoluţia istorică a acestei diferenţe dintre cele două afecte a ajuns să fie hotărâtoare în stabilirea diferenţei între opera de artă şi produsul informaţional, pentru că funcţiile lor au devenit, în parcursul istoric, atât de diferite.
Chiar dacă suntem partizanii operei de artă, cu toate funcţiile sale fundamentale pentru evoluţia umanităţii, nu pledăm nicidecum pentru dispariţia sistemului care întreţine produsul informaţional. Şi de ce am face-o? Ar fi în mod evident un demers inutil şi ridicol chiar. Dorim doar stabilirea unor criterii care să lumineze diferenţa dintre cele două categorii, să evidenţiem faptul că avem de-a face cu teritorii substanţial diferite. În zilele noastre o stare de confuzie amestecă respectivele categorii, producând anularea unor funcţii esenţiale, exacerbarea altora, sau apariţia unora efemere, care adâncesc şi mai mult dezorientarea, în egală măsură a creatorului, dar şi a receptorului. Artistul prezentului, prins în strânsoarea unor liste de proceduri, nu mai are posibilitatea să opteze clar pentru condiţia sa, nu mai poate apela la sprijinul liberului arbitru, ceea ce face ca creaţia sa să devină vulnerabilă şi să alunece spre derizoriu. Procedurile sunt instrumente tehnice – care trebuie să respecte raţiunile de marketing -, şi ajungând să fie socotite axiome nu mai trebuiesc, sub nici o formă, analizate. Totul devine însă atât de amestecat încât de cele mai multe ori artistul – fără ştirea, sau voia sa – ajunge să aparţină unei categorii din care n-ar vrea să facă parte. Încetul cu încetul furcile caudine ale cenzurii au fost înlocuite cu funcţiile listelor de proceduri, de task-uri, care se dovedesc cu mult mai necruţătoare cu destinul creatorului
Totul a început undeva în primele decenii ale secolului al XIX-lea, când condiţia artistului – datorită instrumentelor noii tehnologii – a cunoscut o schimbare radicală: profesionalizarea. Condiţia de profesionist a artistului, faptul că-şi poate câştiga existenţa având un statut social recunoscut, a dat naştere unei sume de reguli care au evoluat contradictoriu până în zilele noastre. Diferenţa dintre artistul care, fie era independent financiar prin statutul său social, fie era dependent de un personaj anume, şi acela care face parte dintr-o categorie socială definită, cu statut reglementat, cu un venit provenit din creaţia sa, a produs liberalizarea radicală a activităţii creatoare. Acest lucru a fost înlesnit de instrumentele tehnologice care au modificat funcţiile sistemului de relaţii sociale. Nu trebuie sub nici o formă să idealizăm noua condiţie a artistului, în fapt el a schimbat un iad cu altul, doar că acesta din urmă era cu mult… mai liberal. Fundamental a fost doar faptul că noul sistem a introdus posibilitatea opţiunii: vezi cazul Rimbaud, sau Paul Gaugain, ca să ne referim doar la două dintre cele mai spectaculoase. Posibilitatea opţiunii a fost un element deosebit de importrant pentru evoluţia conştiinţei artistului, ca şi a atitudinii acestuia, a responsabiltăţii sale, dar şi a poziţiei într-un liber arbitru care începea să fie definit în alţi termeni, mai puţin mistici. Artistul începe să-şi configureze, în felul său specific, un statut de cetăţean, îşi doreşte să contribuie mult mai substanţial la sistemul de valori sociale prin opera sa, depăşind graniţa sistemelor de valori morale, religioase sau filosofice, sisteme care îi ofereau în trecut domenii de exprimare. „Creatoare de semne specifice, posedând regulile sale proprii de înţelegere şi reprezentare, arta se prezintă ca fiind una din funcţiile spiritului.”[2] Ca atare artistul simte nevoia să atingă, în operă, nivele noi ale emoţiei revelatoare, cu funcţii care să contribuie la nuanţarea şi liberalizarea sistemelor de valori: vezi Goethe, Schiller, Balzac etc..
În paralel însă, se dezvoltă un „proletariat al imaginii” format din cei care răspund nevoilor sistemului de marketing care începe să se înfiripe. Oareacari literaţi, indivizi cu abilităţi plastice etc. pun bazele sistemului care începe să creeze imaginea de produs. Sistemul cu pricina nu se va putea dezvolta exploziv, pentru simplul motiv că singurul instrument tehnic pe care îl poate folosi este tiparul, dar în toată acestă perioadă se pun bazele viitoarei filosofii a imaginii de marketing care va ajunge să domine atât de categoric lumea noastră. Odată cu publicaţiile de mare tiraj, apar şi funcţiile de marketing despre care Cehov se plânge în corespodenţa sa. Ele funcţionează din ce în ce mai necruţător impunând condiţii care trebuiesc respectate cu stricteţe, şi, iată că, alături de cenzura oficială, apare o nouă formă de cenzurarea a artistului; disimulată, perfidă, demolatoare. Cenzura oficială, sub presiunea liberalizării societăţii, dispare încetul cu încetul, ocazie cu care cea iniţiată, şi consolidată temeinic, de sistemul de marketing va deveni stăpână definitivă în domeniul creatorilor; îşi va crea formele sale, instrumentele, mijloacele tehnice şi administrative etc.. Toate acestea conducând la distrugerea relaţiei dintre artist şi liberul său arbitru, cu mult mai eficient decât oricare altă formă de cenzură existentă vreodată în istoria omenirii. Această formă de cenzurare a creaţiei – care pare a deveni din ce în ce mai demolatoare – are ca rezultat direct alterarea gravă a întregului sistem de valori al omenirii. Valorile: cele morale, religioase, filosofice, sociale etc. sunt în zilele noastre purtătoarele unor abcese purulente care distrug sensul şi conţinutul acestora.
Dar asta este o problemă care ţine de alt demers, ce trebuie dezvoltat de oameni pricepuţi.
Leave a comment