Zilele trecute am citit declaraţiile Domnului Dan C. Mihăilescu şi, după multă, poate prea multă vreme, am trăit satisfacţii adânci. Spusele Domniei Sale sunt legate de însuşi sâmburele realităţii, sunt foarte aproape de curăţenia din apropierea Originii. Repet: am fost cuprins de o profundă satisfacţie să văd că – în sfârşit! – cineva vorbeşte despre aceste lucruri atât de fundamental importante.

I-am dat imediat telefon, pentru că un drăcuşor din inima mea nu-mi dădea pace. Poate n-ar trebui să vorbesc public despre asta, dar o fac aici, pe internet, adică într-un spaţiu al anonimilor, al celor care doar au iluzia că sunt importanţi, că sunt ascultaţi, că fac parte dintre cei aleşi. Dar asta este altă poveste.

I-am dat telefon, spuneam, şi pe măsură ce vorbeam cu Domnia Sa înţelegeam că nu acordă de fel importanţa cuvenită spuselor sale. I-am spus asta şi el a trecut elegant peste, pe deasupra,  – ceea ce m-a făcut să-mi întăresc şi mai mult convingerea că nu miezul vorbelor sale era grija sa, ci alcătuirea în sine. Declaraţiile Domnului Dan C. Mihăilescu erau un joc intelectual şi el ţinea – şi probabil ţine mult! – să rămână aşa, pentru că aşa strălucesc, sunt sprinţare, sunt viu colorate şi pot sta la originea altor construcţii asemenea. Şi ar mai fi ceva: spaima de responsabilizare. Orice declaraţie care responsabilizează înseamnă o legătură vie, indestructibilă cu glia, cu esenţa Realităţii însăşi. Înseamnă că trebuie să devii consecvent conţinutului vorbelor tale, şi drumul tău începe să semene cu o Golgotă, sau, mai ales, cu neînchipuita trudă a lui Sisif. Intelectualului îi este frică de asta, i se pare că o astfel de poziţie îi ştirbeşte libertatea, de aceea nu ai să vezi niciodată un intelectual încarcerat în miezul spuselor sale. El pluteşte peste Realitate, îi vede conexiunile şi şuguie cumva despre ele, cât mai paradoxal, cât mai instigator, cât mai intrigant. Atâta tot. Probabil acesta este rolul intelectualului, unul care vine din educaţia sa, din modul cum se formează.

Oricum ar fi, îi mulţumesc din suflet Domnului Dan C. Mihăilescu; odată pentru satifacţia puternică pe care am avut-o şi a doua oară pentru nişte confirmări indirecte pe care le doream arzător şi nu veneau de niciunde.

Aceste rânduri nu vor ajunge niciodată să fie citite de Domnia Sa, şi ăsta este un lucru bun. Va fi un fel de taină, şi despre înţelesurile ei eu ştiu, iar ceilalţi înţeleg atât cât e în rostul lor s-o facă.

            Cel mai mare compliment ce mi s-a făcut vreodată a fost la premiera cu „Cameristele” de Jean Genet.

Nu am stat niciodată în sală la premieră, locul meu preferat este sprijinit de tocul uşii principale de acces în sală. De acolo se aud vocile actorilor şi reacţia sălii; după sunetele lor îmi dau seama de evoluţia reprezentaţiei, imi dau seama de greşeli, sau de momentele când emoţia cuprinde spectatorii. La câteva momente după ce începeau aplauzele finale plecam în foaier sau la cabine pentru a nu fi nevoit să urc pe scenă. Nu este locul meu acolo. Scena este în întregime a actorilor, iar aplauzele le aparţin deasemeni; ei sunt cei care dau piept cu mulţimea.

Stăteam în locuşorul meu preferat de după uşa principală şi începusem să fiu din ce în ce mai îngrijorat spre final, pentru că o linişte grea, nefirească se lăsase în sală. Vocile actriţelor erau tot mai puternice, mai dominatoare. Nu-mi plăcea de loc liniştea aia compactă,  nu era ca la alte spectacole, n-o înţelegeam, mă domina şi îngheţasem tot pentru că putea însemna orice. După ultima replică şi după ce cortina s-a lăsat, nu s-a întâmplat nimic, aceeaşi linişte grea, dureroasă aproape, domina întreaga sală. Am simţit un fior cum  mă scutură şi am gândit scurt: „A căzut.”

Era un spectacol la care ţineam; muncisem din greu şi actorii trecuseră prin chinuri dure, pentru că manipulasem totul aproape cu sadism. Erau scene pe care le repetasem ore în şir, până în târziu miez de noapte, rafinând detaliile care să nască emoţii adânci, adânci.

Şi acum totul era dominat de liniştea asta de neînţeles. Am ţâşnit de lângă uşă, convins că spectacolul a căzut şi un gol mi se zbătea în suflet pentru că nu înţelegeam unde am greşit atât de grav. Aplauzele m-au ajuns pe când deschideam uşa de la foaier. Nu puteam să le apreciez, momentul acela lung de tăcere din final mă zdrobise pur şi simplu. Patrulam în foaierul acum luminat, şi mi se părea că nu se mai termină. Plasatoarele deschiseseră uşile şi auzeam aplauzele şi strigătele, dar puţin îmi păsa. Voiam să se termine odată, totul dura la nesfârşit, mi se părea mie, şi nu înţelegeam de se se mai apludă atât de mult dacă totul este o cădere. Mă simţeam cam terfelit şi mai ales eram istovit cu totul, nevoit să patrulez prin foaierul gol.

Primul spectator care a ieşit din sală a fost un bărbat scund, brunet, subţiratic, aşa, cam la patruzecişicinci de ani. Un necunoscut pe care  nu-l mai văzusem până atunci şi nici nu l-am mai întâlnit mai apoi. M-a zărit, a venit direct la mine cu mâna întinsă pentru salut, m-a privit direct în ochi şi mi-a spus: „Domnule, dumneata ori eşti foarte deştept, ori îţi baţi joc de noi!” Atât. Apoi a plecat. Era deja prea mult!, mintea mea s-a blocat cu totul. Nu eram în stare să înţeleg nimic, darămite să mai judec.

Apoi, în jur s-a născut forfota obişnuită la un astfel de eveniment, lume care vine, spune ceva, strângeri de mână, pupături, îmbrăţişări. Obişnuitul jurnalist imbecil care mă întreabă de ce nu a venit şi Genet la premieră. Îi răspund că noi l-am invitat dar a avut probleme de familie. Îşi notează conştiincios. Ai mei râd de se prăpădesc şi întrebarea face ocolul mulţimii.

Abia spre dimineaţă, sorbind din vinul roşu, aromat, îmi aduc aminte de spusa barbatului, şi mă gâdilă pe suflet, mă gâdilă teribil de plăcut.

De la instaurarea acestei prăpădite concepţii s-a obştit mereu, cu voce tunătoare, că un Creator trebuie să-şi vândă opera; trebuie să alcătuiască profilul ideal al celui care scoate bani din buzunar şi să-şi închidă imaginaţia în aceste fruntarii; consumatorul a fost declarat dumnezeul pe deplin hotărâtor al celui care „produce” „opere de artă”.

Prima Artă care s-a vândut acestei mentalităţi a fost filmul. Şi cum harul acestei Arte este să strecoare în suflete, mai dihai decât oricare alta, însăşi esenţa poveştii, spiritele slabe s-au lăsat duse pe drumul deschis. (Dreptate aveai Dziga Vertov! Mare dreptate!!) A fost suficient! – şi negustori veleitari au descoperit că pot minţi formidabil, au deschis o cutie a Pandorii despre care nu ştia nimeni să existe.

Montajul – baza sintaxei în limbajul filmic –, desăvârşită formă de a emoţiona dacă te cheamă Tarcovski, sau Bergman, sau Pintilie, sau Buñuel, sau Fellini, sau Antonioni, şi câţi alţii mai sunt, regizori cu opere desăvârşit acoperte de târâtoare pornite să se căpătuiască, montajul spun a întronat domnia minciunii, care s-a răspândit mai apoi pest tot.

S-au prăpădit spiritele integre, ne-aplecate minciunii, au plecat fericiţi spre ceruri, ducând cu ele mulţumirea că au desăvârşit. În locul lor au năboit hoţii, farsorii, excrocii, cu ochii holbaţi după parale. Şi paralele au început să vină, să curgă dacă ştii să linguşeşti, să te sălâmbâi ieftin mulţumind sufletul cenuşiu al ţaţei, gândul frivol al beteagului, năzuinţa scheletică şi orgolioasă a vreunui oportunist oploşit lângă un cin nemeritat. Acestea sunt rezultatele unei filosofii strâmbe care se joacă schizofrern cu valori pe care le combină ala-n-dala. Acestea şi dispariţia Principiului, locul acestuia fiind luat de tot felul de ziceri care-şi doresc să devină ele însele Principiu. Dorinţă arogantă, scheletică, seacă, cu un singur rezultat: domnia malformaţiei.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am fost atins de aripa acestor nebunii. Nu am făcut nici un spectacol, nu am scris nici un rând cu gândul la cel care va privi sau mă va citi. Tot ceea ce am făcut în lungul vieţii a fost din nevoia adâncă de a mă înfrunta direct cu legile firii, cu cele mai subtile expresii ale legilor firii. Am trudit patru ani, fără răgaz, să scriu „Ereziile de la Iaşi”. O carte venită de pe altă lume, o lume ale cărei semne le citesc mai în fiecare zi, le văd cum apar, se înfiripă. O carte pe care nu mulţi vor avea curajul s-o înceapă şi, probabil, nimeni nu va stărui s-o termine. „Ereziile de la Iaşi” nu este o carte pentru citit – mai ales după concepţia de azi a cititorului. De asta am şi atenţionat de la început că nu are rost.

Nu este important, nu găsesc să fie important să fie citită, pentru că bucuria mea, strălucirea fabuloasă, mirobolantă a jocului care-mi umplea inima de flăcări sprinţare, care-mi limpezea mintea făcându-mă să văd căi, alcătuiri, subtilităţi, magice forme, toatea darurile acestea unice, nu mi le vor da niciodată cititorii, oricât de multe laude ar aduce ei scrierii. Bucuria s-a stins atunci când am pus ultimul punct al cărţii. O vreme am umblat secătuit, bântuit de o frică tainică: „oare acesta a fost ultimul lucru pe care l-am putut face; va mai urma ceva; voi mai avea putere?”

Aşa mi se întâmpla după fiecare spectacol, de cum se termina munca, apărea spaima că nu voi mai fi în stare să-l fac pe următorul. Asta mi se întâmplă în fiecare zi şi când am simţit că trebuie să mă despart definitiv de sistemul care a pornit spre orizonturi ce nu poartă şi valorile mele, m-am străduit să devin un necunoscut.

M-am străduit să ajung la fel de anonim ca şi oricare altă alcătuire a Universului.

Cosntrucţia retorică în sine a celor două epistole, dovedeşte faptul că aceşti oameni, care la începutul anilor nouzeci au năvălit arogant în viaţa socială – părăsind cu lejeritate condiţia afişată până atunci – n-au fost niciodată ceea ce s-ar fi vrut a fi. S-au dorit a fi învăţători, s-au dorit a fi mentori, s-au dorit vii exemplificări ale întrupării unui cod modern de valori morale. În regimul trecut.

În regimul în care era uşor să pari a fi întocmai cu imginea ta. Era foarte uşor. Doar că, deîndată ce au nimerit într-un câmp de libertăţi, dumnealor şi-au dat arama pe faţă şi au dat naştere unor construcţii care ne-au arătat care este în intimitate natura lor cea adevărată. Unii au înţeles repede şi s-au lepădată, alţii au refuzat şi le-au acordat circumstanţe atenuante, alţii au pariat pe noua întruchipare, admirând necondiţionat falsul ce înlesnea prăbuşirea rapidă a ierarhiilor pe care izbutisem să le păstrăm, şi să continuăm a le clădi cu migală, suferinţă şi teribil efort. Ceea ce regimul vechi nu reuşise, chiar – sau mai ales – făcând unele gesturi brutale şi grosolane, au izbutit Domniile Lor cu uşurinţă; din ascuţimea peniţei, din vicleşugul vorbei, din tăioasa realiate impusă prin faptă. Dar lucrul cu adevărat tragic este că aţi vândut cu neruşinare un cod de valori care venea din străfundurile fiinţei noastre istorice, venea cu tot alaiul de suferinţe, sacrificii şi speranţe ale strămoşilor noştri, pe o samă de pârţuri puturoase ce sunt trase în diverse sufragerii de aiurea. Era bun, era rău codul acesta?! -, eu nu ştiu. Era al nostru! Era esenţa noastră şi pentru asta, personal, continui să-l preţuiesc.

Domnilor „personalităţi” aţi dovedit lipede că nu aţi priceput, că nu pricepeţi şi nu veţi pricepe niciodată profunzimea fiindului ce vine din DELICATA ARMONIE a existenţei. Doar de un dram de luciditate aţi fi avut nevoie, cu siguranţă de un anume instinct aţi fi avut nevoie, un instinct care să vă facă să presimţiţi primejdia. Din nefericire – cu mâhnire şi regret trebuie s-o spun! – pentru toată lumea, PENTRU TOATĂ LUMEA, nimic din toate astea nu a stăruit în fiinţa şi conştiinţa Domniilor Voastre. Conştiinţa?!?!?

Aroganţa a fost fără limite, siguranţa cu care vă închinaţi vouă a fost totală, este în continuare totală. Nu aveţi nici un fel de îndoială, continuaţi să faceţi aceleaşi gesturi trase la indigo, dar… Capcana a cărei construcţie aţi început-o atunci s-a închis şi va prins. Trist este că puţini sunt cei care înţeleg asta, şi mai puţini sunt cei care ar vrea să se amestece într-o astfel de nefăcută.

Eu sunt un prost şi de aceea scriu lucrurile astea.

Peste lungul şir de nume cărora le datorăm faptul că mai licăreşte o fărâmă de echilibru moral, epoca consumistă a tras o linie groasă şi definitivă. Nu mai există Cale şi nici Credinţă, există puterea consumatorului. Şi iată că Filosoful şi Artistul au trebuit să-şi pună o pestelcă dinainte şi să se transforme într-un amărât de prăvăliaş. Atât de tare s-a instalat această minciună, încât parcă de când lumea aşa a fost. Parcă de la naşterea ei, omenirea de prăvăliaşi a fost formată. Liote de zurbagii, de nespălaţi, de neica-nimeni dau din coate, avizi, cu balele curgând după cinuri şi fală. În frunte, corifei de mucava, cu ochii sticlind după eghileţi de sticlă ieftină. Se citează, se laudă, se înjură, se adună şi se despart, purtând triumfător peste capetele plecate ale ciracilor lozinca nepieritoare: „Consumatorul face gustul!” Este lozinca salvatoare, după care ascud stângaci prostia, nepriceperea, răutatea, dezinteresul, hoţia. Toatea acestea devin tehnici de PR, devin metode de marketing cu care să convingem consumatorul. Şi peste toate, tronează suprem: MINCIUNA. Opera nu mai este Operă, e produs artistic, o marfă ieftină, jalnică, veştedă de la atâta stat pe tarabele unde s-a împuţit. În lumea de azi, tot felul de pitici umblă pe catalige şi se strigă: „Adonis, mai Adonis, n-auzi?! Ce mândrii sunt! Ce falnici bernevici pătaţi cu scârnă mai umblă prin lumea de azi! Mă întreb: oare nu le mută putoarea nasul celor ce s-au instalat în loja imperială? Acele halimale vopsite strident să se vadă de departe, să nu poată fi confundate, să li se acorde admiraţia şi respectul cuvenit. Şi prăvăliaşii noului val se aliniază cuminţi, fiecare cu faţa la idolul său se ploconeşte adânc şi cu toţii scot urlete convingătoare întru slava Consumatorului ce poate suporta orice.

Măria sa Consumatorul i-a scutit de responsabilitate, i-a scutit de efort, de jertfă, de nelinişti, de trudă, de suferinţă. Măria sa Consumatorul poate acum să-şi pună poalele în cap, ei sunt alături de el, gata oricând să-l servească. Mă întreb neîncetat: cui foloseşte toată această imensă minciună? Pe cine minţim, de fapt? Pe cine căutăm să păcălim zi de zi, alergând după mijloacele cele mai ieftine.

Între timp, pe la sfârşitul anilor optzeci din veacul trecut, s-a stins ultimul mare filosof al lumii. Iar artiştii – câţi au rămas – se prăpădesc pe rând uitaţi, sau împinşi în combinaţii jalnice cu totul.

Traiască noua Epocă ce ne acoperă de dejecţii. Tăriască! Trăiască!! Trăiască!!!

Începe să fie din ce în ce mai evidentă accentuarea unui fenomen care va lăsa urme adânci în modul cum va arăta viitorul: abolirea trecutului. Nu mă refer la trecutul istoric, acesta a ajuns de suficientă vreme doar un teritoriu propice pentru cele mai grosolane matrapazlâcuri ideologice; în consecinţă purtăm cu noi un trecut istoric plin de cinism. Nu, nu la trecutul istoric mă refer, ci la cel imediat, la cel de ieri, de alaltăieri, de săptămâna sau de anul trecut. Se maifestă, din ce în ce mai  organică şi mai temeinică, această nevoie de abolire a trecutului imediat, desigur nu fără cuvenitele consecinţe. Prima, şi cea mai demnă de a fi  remarcată, dintre aceste consecinţe, ar fi pierderea memoriei sociale. Se pare că societatea contemporană nu mai simte nevoia să aibă o memorie colectivă, cu rolul, desigur, de a-i consolida coeziunea,  nu mai crede în raportarea la experieneţele consumate. Mişcarea în lungul timpului a memoriei colective, instaurează şi întreţine tradiţia, care multe mii de ani a sprijinit fiiindul colectivităţii. Ori, în momentul de faţă, se pare, nu mai găsim cu cale să apelăm la un astfel de suport. Din nefericire, faptul că nu mai suntem în stare să ne raportăm la memoria trecutului colectiv, ne privează şi de posibilitatea proiecţiei în viitor. Cele două exerciţii au fost, şi sunt neîndoielnic, strîns legate. Astăzi, considerăm că  este suficientă o înşurubarea temeinică într-un prezent care să se consume pe sine, şi atât. Societatea omenească simte tot mai acut nevoia să-şi despoaie fiindul de trecut şi de viitor, ca atare, nu trebuie de fel să ne mirăm că îi vine tot mai greu să se sprijine pe repere temeinice. Nu trebuie să ne mirăm că totul începe să se reducă la consumarea doar empirică a fiindului. Mircea Eliade,  Pierre Francastel, sau Abraham Moles au remarcat cu ani în urmă apariţia în sufletul oamenilor a tentaţiei de a aboli trecutul, şi nu au fost singurii. Ca nişte oameni de ştiinţă adevăraţi, au remarcat ispita şi au aşteptat să vadă care vor fi consecinţele; noi suntem în stare astăzi să vorbim despre oarecari consecinţe ce nu s-au manifestat pe timpul lor. Este foarte adevărat că un astfel de fenomen are nevoie de un anume timp ca să se facă remarcat în întregul său, în deplinătatea consecinţelor sale. Nici o formă a fiindului, chiar (sau mai ales) şi una colectivă, nu poate exista în afara unei forme de memorie, şi până în prezent fiinţa umană, fie ea singulară, fie ea colectivă,  a simţit nevoia să-şi cultive memoria istorică până în preajma unui illo tempore în care să-şi găsească sămânţa.  Se pare, însă, că omul tinde să experimenteze acestă stare derivată din abolirea  trecutului. Simte oare acesată nevoie, sau ea se instalează printr-un  reflex de proastă creştere, ca să spunem aşa? Este mai puţin important să răspundem la o astfel de întrebare, important ar fi să remarcăm că abolirea trecutului imediat, cu toate consecinţele sale, crează distorsiuni destul de grave în destinul speciei. În primul rând, această abolire instalează o anulare a scalei de valori morale. Codul valorilor morale nu poate exista în lipsa unei permanente raportări la experienţele consumate ale trecutului, ele sunt punctele de sprijin ale acestuia. Ca să nu mai spunem că astfel îşi întăreşte, îşi slăbeşte, sau îşi modifică conţinutul, prin directă legătură cu mişcările subtile pornite din experienţele consumate şi din proiectarea acestora într-un viitor. Ceea ce se produce prin abolirea trecutului, prin instaurarea compromisului şi a concesiei ne îndepărtează  tot mai mult de legăturile inefabile cu esenţa fiindului, fie el individual, fie colectiv, esenţă care constituie, de fapt, condiţia exsitenţei pentru fiinţa umană.

Abolirea trecutului produce un efect care ne obligă să ne gândim la:”Exemplul clasic oferit de textele budiste e cel al carului format dintr-o îmbinare de roţi – cu spiţele şi butucul lor -, oişte etc., sau exemplul casei care constă într-o şarpantă facută din grinzi, bârne, ascoperiş etc.

 Dar carul în sine, casa în sine, unde sunt?

Şi tot aşa, dacă omului îi dăm la o parte forma fizică, simţurile, activitatea mentală, conştiinţa-cunoaştere, ce mai rămâne? Unde găsim omul existând prin el însuşi în afara corporalităţii şi a gândirii?.” (Alexandra David-Neel, Tainele învăţăturii tibetane.)

Spuneţi-mi, rogu-vă: cum trebuie să interpretez revenirea bruscă în atenţie a gândirii lui Karl Marx?

Lungă perioadă de timp a fost înjurat, contrazis „ştiinţific”, ironizat, apoi aruncat uitării. Şi, dintr-o dată, voci serioase încep să ne spună că filosoful german avea dreptate. Cum trebuie să înţeleg o astfel de atitudine? Mi se mai spune acum că teoria lui despre autodistrugerea capitalismului este una serioasă, şi că tocmai asta se întâmplă în zilele noastre. Dar până în zilele noastre ce făcea capitalismul? Nu-mi place de loc să mă autocitez, urăsc asta, dar am scris în mai multe rânduri, de mai mulţi ani, că asistăm la un astfel de proces. Am scris în câteva publicaţii tipărite, am scris pe platforma aceasta (Există chiar un volum virtual:”Costumul de epocă”, îngrijit de Domnul Emanuel Pope şi echipa domniei sale, unde puteţi găsi astfel de scrieri. Am încercat să ating problema acesta şi în „Ereziile de la Iaşi”, volum tot virtual şi îngrijit de aceeaşi echipă. Doamne!, dezgustătoare senzaţie să trebuiască să apelezi la amintirea unor scrieri ce-ţi aparţin.)

Am încercat mereu să argumentez că fenomenul este ireversibil şi că este alimentat serios de mentalităţile ce se autoîntreţin, se autocultivă, şi se întăresc continuu. Procesul acesta este ca un bulgăre de zăpadă care se rostogoleşte mai întâi ca o glumă, dar, încetul cu încetul, devine un pericol sfârşind într-o catastrofă. Este un fenomen analizat în mai toate scrierile importante ale planetei, pornind de la cei mai vechi înţelepţi lama, trecând prin filosofi şi alchimişti. Există o groază de cărţi care ne îndeamnă să fim vigilenţi, să ne păzim existenţa – a nostră şi a urmaşilor -, unele dintre ele sunt explicite, altele mai temperate, iar câteva chiar esoterice, dar toate ne atrag atenţia asupra faptului că fiecare acţiune a noastră trebuie făcută cu gândul la efectul ei în viitor. Da, este un fenomen analizat dar, în egală măsură, nebăgat în seamă. Există un proces de orbire care împedică omenirea să vadă cu luciditate parcursul unei realităţi şi a efectelor sale. Proces  de orbire care ne păstrează lucizi, conştienţi în străfundurile fiinţei noastre, dar, în egală măsură, ne îndeamnă să acţionăm împotriva  interesului fundamnetal. Este întreţinută această orbire de concesia faţă de stare de fapt.

Concesia aceasta este în stare să ne înrobească, să ne paralizeze cu totul, etalând felurite avantaje ale momentului. Sunt deosebit de ademenitoare astfel de avantaje, şi par ele că ne vor rezolva probleme importante, cu toate că fiecare concesie făcută stării de fapt nu este altceva decât o nouă capcană în care ne închidem destinul. Mai mult, concesia este aceea care ne convinge că trebuie să devenim duşmanii înverşunaţi şi ireconciliabili ai propriilor noastre idealuri, pe care le-am preţuit, şi care ştim că ar fi fost întru totul miezul existenţei noastre.

Capitalismul este orânduirea socială care a ridicat concesia faţă de starea de fapt la rangul de artă, a adus-o la un rafinament de o parşivenie indescriptibilă. Toate celelalte orânduiri sociale au fost la rându-le tributare acestei concesii, dar în proporţii aproape neglijabile. Pe când sistemul capitalist a eliberat concesia faţă de starea de fapt de orice îngrădire, de orice reţinere. Pentru a putea stimula formele unei astfel de concesii, sistemul modifică (pe nesimţite aproape şi legiferat) fiecare categorie morală, nuanţează aceste categorii până aproape de pierderea conţinutului fundamental, o face treptat, promovând alterarea categoriei până la confuzie. Şi, dintr-o dată ne trezim că avem de-a face cu un cu totul alt mod de a percepe categoriile morale, ele nu mai întreţin un sistem, ci pendulează periculos între două sau mai multe concesii. Mai mult chiar, dacă o categorie morală nu ne convine, o concesie va rezolva situaţia. Iacă!, treptat nu mai avem de-a face cu cu un sistem, care are legi, şi reguli, şi principii, ci cu un tăvălug funcţionând împins de colo, colo de concesii. Am scris, şi am fost ironizat copios, că civilizaţia hippie a încercat să opună, la mijlocul anilor ’60, o structură socială care  să cultive un sistem moral foarte apropiat de fondul cosmic al fiinţei umane. A fost singura civilizaţie din istoria omenirii care a încercat să propună o astfel de structură socială. În anii aceea o pleiadă întreagă de filosofi au salutat ca pe o speranţă civilizaţia hippie, dar totul a sfârşit îngropat într-un folclor mizerabil. Pentru că, peste tot, concesia faţă de starea de fapt începuse deja să fie suverană. Conform aceste mentalităţi a concesiei, starea de fapt poate fi evitată, ceea ce  este adevărat, dar asta nu înseamnă că aceasta nu mai produce aceleaşi efecte, şi că realitatea nu-şi urmează cursul. Doar noi oameni avem impresia că, odată cu evitarea stării de fapt am anulat şi efectele acesteia. Procesul acesta ne-a făcut să nu mai avem profesionişti (oricine poate evita prin concesie codurile profesionale), să nu mai avem artişti (concesiile îi scot din obsesiile fundamntale ale relaţiei materiei cu ea însăşi, şi-i înscriu în parcursuri sociale) şi, ceea ce este cel mai grav, este mortal fără îndoială, nu mai avem filosofi (oameni liberi, oameni care ştiau să străbată materia în toată relativitatea ei), ci doar ideologi.

Şi dacă nu mai avem astfel de categorii, de nu mai avem astfel de teritorii ale devenirii, de ce ar trebui capitalismul să supraveţuiască? Şi noi, ca specie, de ce mai trebuie să facem umbră pământului, dacă ne-am pierdut esenţa? Cu siguranţă, această scriere a mea se va lovi de oprobiul categoric, de respingerea hotărâtă a  celor ce vor apuca s-o citească. Nu stă în mentalitatea concesiei acestă scriere.

Ruşine ei!

Un anume tip de folclor afirmă că în faţa şarpelui prada paralizează, hipnotizată fiind de privirea intensă a reptilei. Lucru cu totul neadevărat. Nemişcare vietăţii este în fapt o armă, cu care aceasta îşi apără viaţa. Departe de a fi „hipnotizată”, ea face eforturi teribile să se confunde cât mai mult posibil cu peisajul; chiar şi temperatura corporală se străduie s-o scadă, pentru a păcăli reptila. E şansa ei.

Mă gândesc tot mai mult la această situaţie, asistând la ultimele evenimente din peisajul economic şi financiar. În afară de cei implicaţi direct, toată lumea aşteaptă paralizată soluţiile. Este evident că oficialii sunt depăşiţi, este evident că orice declaraţie ar trebui privită extrem de critic şi de rezervat. Ei sunt nevoiţi să facă astfel de declaraţii, poziţia pe care o au, fie politică, fie financiară, fie economică nu le permite să afirme că totul se prăvăleşte.

În fond, nici măcar nu este o mare nenorocire: asistăm la moartea unui sistem social. S-a mai întâmplat asta în istorie de vreo trei, sau patru ori, de fiecare dată atunci când principiile ce puneau în funcţiune mecanismul social erau depăşite. Repet nu moartea sistemul social este problema, ci paralizia comunităţilor. Se pare că este tot mai evident că, cu cât un sistem este mai sofisticat şi mai global, cu atât este mai paralizant pentru componenţii săi în situaţiile critice. Mă tot gândesc la afirmaţiile lui Mircea Eliade (lucidă, extrem de lucidă minte!!!), sau la marile legede al omenirii, care ne dovedesc că trecutul nu înseamnă mare lucru la nivel fundamental; deşi ar trebui, deşi ar fi de fapt şansa nostră. Omenirea se pare că nu poate să înveţe din marile lecţii, din gravele exemple pe care le-a consumat. Sub o formă sau alta ne întoarcem mereu la imperii, la suprasisteme, la formule ce induc momente inerţiale până la nivelele  de bază. Apoi apare situaţia de criză care dinamitează totul pentru că totul paralizează. Informaţiile importante, pârghiile, butonale, soluţiile sunt adunate undeva, şi întregul sistem este curpins de nemişcare, în aşteptarea rezolvării. Doar că, acolo unde se află factorii decizionali totul este blocat, pentru că soluţiile căutate sunt pentru salvarea sistemului, nu pentru modificarea lui. Acolo nu se acceptă că sistemul în funcţie nu mai poate face faţă şi că trebuie acceptată moartea sa. Acolo se caută modalităţile prin care agonia să mai fie prelungită o zi, o lună, un an. Aşa au pierit toate marile formaţiuni sociale. Mereu s-a demonstrat că baza vieţii comunitare sunt structurile mici, foarte mobile, active, capabile mereu să-şi modifice conformaţia pentru a se adapta, dar – tot mereu! – s-au găsit nişte oarecine orbiţi de nevoia unui imperiu.

S-au scurs mii de ani de viaţă comunitară pe această planetă, se vor mai scurge sau nu, şi din nefericire dovedim că singurul lucru pe care l-am învăţat temeinic este: paralizia. Paralizia de frică, de groază, de lene, de lipsă de curaj, de nepăsare, de inconştienţă. Paralizăm şi aşteptăm, sperăm că va veni un erou care să ne salveze. Din nefericire eroii nu fac altceva decât să spună pe nume unei situaţii care ne omoară sau ne chinuie lent.

Se pare că doar asta ne poate scoate din paralizie.

1. 1.      Cu bună ştiinţă

În mod normal un astfel de demers nu ar fi trebuit să folosescă internetul pentru a fi lansat. Uzanţele academice impun folosirea canalelor care au suficientă autoritate pentru a atesta că materialul provine dintr-o sursă demnă de încredere, sau recomandate sunt, desigur,  canalele oficiale pentru a putea provoca reacţii ale autorităţilor.

Cu bună ştiinţă vreau să folosesc internetul la difuzarea acestui material, ţinând cont tocmai de spiritul extrem de frivol al acestui canal de propagare. Dacă televiziunea se dovedeşte a fi cea mai superficială formă de jurnalism, internetul întrece, cu largheţe,  măsura oferită de aceasta consumatorilor săi.  Credem, aşadar, că reacţiile faţă de acest Apel ne vor da o anume imagine al coeficientului de luciditate din societatea contemporană. Desigur nu cea mai exactă, desigur nu cea mai precisă.

La fel de cu bună ştiinţă putem afirma că aşteptările ca reacţiile să fie bogate nu sunt foarte optimiste, pentru că cei mai mulţi internauţi nu vor avea curiozitatea să citească materialul; o altă largă categorie va citi primele rânduri, şi atît; apoi sunt cei care vor frunzări, ici, colo,  şi-şi vor întări vechile convingeri; rămâne doar un coeficient neglijabil care îi vor da atenţia cuvenită, şi la urmă vor ofta neputincioşi. În sfârşit vor fi şi unele reacţii, cele mai multe paradoxale. La asta ne referim mai ales când vorbim despre luciditate.

2. Evenimentele

În cercuri de specialişti se vorbea de mai multă vreme despre o revenire a crizei economice şi financiare. Se prevedea că undeva în primăvara anului viitor (2012) vor apărea primele semne. Dar iată că recidiva a explodat neaşteptat de repede şi de violent. Evenimentele care au debutat nu sunt decât începutul a ceva ce nu poate fi nici prevăzut şi nici evitat. Desigur, oficialii trebuie să evite panica şi atunci ne sunt prezentate scenarii în care situaţia este sub control. Doar că nimeni nu mai crede în aceste situaţii controlate, dar, pentru că aşa se obişnuieşte, fiecare îşi bagă capul în nisip, cu speranţa că năpasta va trece fără să-l facă să sufere prea mult. Doar că de data aceasta sunt serioase semne de întrebare, şi, după cum arată,  se pare că lucrurile nu vor sta deloc aşa. Ne simţim obligaţi să  vă atragem atenţia că nu mai vorbim despre evenimente care se vor petrece cândva,  undeva în viitor, că nu ne vor privi, că ar trebui să ne gândim la cei ce vin după noi etc.,  că alte generaţii vor trebui să facă faţă problematicii. Nu, de data asta vorbim despre lucruri copleşitor de grave care se vor petrece în prezent, ne vor privi în mod nemijlocit, şi noi vom fi cei care vom plăti nota de plată, care poate fi şi ultima. Nu luaţi aceste afirmaţii ca pe o figură de stil, ci gândiţi-vă că, dacă acum câţiva ani am realizat că stăm pe un butoi cu pulbere, acum am aprins şi fitilul.

În scenariile prezentate public se vorbeşte despre o perioadă dificilă de aproximativ zece ani. Toate evită să pomenească de varianta ca în aproximativ trei, cinci ani, odată cu adâncirea fără precedent a efectelor crizei, situaţia să scape cu totul de sub control, şi pământul să fie cuprins de cele mai distructive forme ale violenţei.  ( Oare când, în istorie, omenirea a arătat luciditate în perioadele grave de criză?!) Pentru că o scânteie este suficientă să inflameze până la distrugere o situaţie tot mai tensionată. Şi noi către asta ne îndreptăm, după cum ne-o arată evenimentele ce se produc cu o frecvenţă îngrijorătoare.

Şi mai lipseşte un lucru din scenariile prezentate: nevoia contribuţiei noastre active, creative, contribuţia oamenilor de rând în găsirea unor soluţii. Oficialii ne prezintă soluţiile de la vârf, din birourile elegante, ni se cere doar să le finanţăm.  Soluţiile acestea sunt tot mai scumpe şi mai nesigure, efectele lor sunt tot mai neimportante, dar costă tot mai mult; în toate planurile, sub toate formele.

Ne tot întrebăm de ce n-am putea contribui şi noi la identificarea unor soluţii. E adevărat, asta, abia asta, ar fi o noutate în istoria omenirii. Şi totuşi, schemele evoluţiei cosmice arată că soluţiile adevărate ale unui proces stau în materia invizibilă, impalpabilă.

3.Istorie

Nici pe departe nu am vrea să acredităm ideea ca oficialii nu sunt competenţi şi de bună credinţă. Sunt competenţi, şi sunt de bună credinţă, doar că sunt cuprinşi în rigorile scorţoase ale unor principii eronate şi depăşite, principii care îi obligă să nu privească niciunde în altă parte decât în interiorul sistemului. Un sistem ce se află acum în agonie profundă, trage să moară, un sistem care dovedeşte că este mai periculos, mai scump şi mai nerentabil, să fie salvat, decât să fie lăsat să dispară. Doar că oficialii nu-şi pot permite asta, lor le-a fost încredinţat spre bună gestionare.

Ei nu-şi pot permite, dar noi da.

4. Greşeli

Greşelile nu au început de ieri, de alaltăieri, au început de mult, cam imediat după terminarea celui de al doilea război mondial, când au fost puse în mişcare principii care atunci păreau fertile şi, mai ales,  funcţionau. Acum însă, ne costă foarte scump să le mai ţinem active, ne costă atât de scump, încât foarte curând vom asista neputincioşi la părăduirea ultimilor rezerve. Din nefericire, un sistem social nu poate fi schimbat aşa cum schimbi o locuinţă. El se schimbă prin contribuţia celor care încep să pună în mişcare mecanisme noi, mecanisme care fac să apară funcţii noi, şi principii noi.

De asta este nevoie de luciditate.  De luciditate şi de credinţă, ceea ce – în perioade istorice ca aceea prin care trecem – sunt cele mai evitate trăsături morale. Şi mai este evitat un factor fundamental al fiinţei sociale: binele general. Toate acţiunile sunt trecute prin filtrul binelui individual, din care cauză toate, dar absolut toate, poartă pecetea distrugerii, însingurării şi suferinţei. Pe această planetă şi cel mai firav fir de apă îşi duce obolul în oceanul planetar, care, la rândul său îi asigură supravieţuirea. Circuitul funcţionează atâta vreme cât fiecare parte are credinţă, şi se  lasă în seama celeilalte.

5. Soluţii

Pentru că trăim în vâltoarea aceasta şi suntem dependenţi de ea, nu putem găsi noi soluţii de salvare din perioada tristă pe care ne e dat s-o străbatem. Putem căuta şi găsi soluţii de evitare a momentelor cruciale, de ameliorare a unor efecte degajate din cauze pe care nu le-am controlat la vreme. Nu putem folosi panacee, ci doar pune cataplasme, dar este oricum mai bine decât să asistăm la cum suntem târâţi către o situaţie fără ieşire. Or, pentru asta ar trebui să ne impunem o gândire care să aibă în centru imaginea binelui general, acel bine care mă cuprinde straşnic, care mă protejează şi-mi aisgură viitorul. Ca să gândeşti la binele general este musai să realizezi că starea ta cea mai adecvată este iniţiativa. Fie că este scornită şi cultivată de tine, fie că este una la care participi, iniţiativa pune în valoare efecte desprinse direct dintr-o realitate nemijlocită. În această stare empirică vom găsi soluţii pentru viitorul noastru, cel adevărat, nu cel prezentat pe hârtie, într-un scenariu scrobit şi tributar tuturor viciilor politice şi diplomatice.

Acesta nu este un  material de promovare şi ca atare vă rugăm să iertaţi toate clişeele pe care le-aţi regăsit în el. Am crezut de cuviinţă să nu evităm aceste clişee, atâta vreme cât ele definesc exact ceea ce ne dorim să comunicăm.

6. De ce: NOI?

Noi, pentru am încercat să păşim dincolo de vorbe şi, la Iaşi trudim să ia fiinţă o iniţiativă care să folosească luciditatea noastră aşa cum este ea la momentul actual. Este vorba de o ascoiaţie economică: CENTRU PENTRU PROMOVAREA ECONOMIEI LOCALE REGIONALE ŞI INTERREGIONALE. O asociaţie care aşteaptă spiritele ce cred că pot să-şi depăşească  limitele, inerţiile şi, mai ales, îi aşteaptă pe cei care au atâta curaj, încât au devenit conştienţi că e musai să scormonim după noi soluţii.

De crezi că poţi să te laşi atras într-o astfel de aventură ne poţi contacta:

Ion Mânzatu

imanzatu@gmail.com

GSM: 0740-508345

Dar gândeşte-te bine, începuturile presupun abnegaţie şi credinţă, presupun altruism şi trudă. De simţi mai degrabă aplecări către curiozitate şi interes, cel mai bine este să stai acasa, aşa cum o vor face şi ceilalţi semeni ai tăi.

Dar un gest tot poţi să faci: să pui în circulaţie acest material.

Dacă privim realitatea ca fiind o structură matricială relativă, atunci putem afirma cu mai multă siguranţă că orice fenomen este pre-determinat de condiţiile active ale realităţii, dar, în tot acest timp el se află într-o stare de indeterminare şi se află virtual conţinut într-una dintre variabilele matricei. Condiţia producerii acelui fenomen, în acei parametri este ca realitatea să întrunească acele condiţii specifice care pot activa acea formă a fenomenului şi numai pe aceea. Am făcut sublinierile pentru a evidenţia faptul că fiecare fenomen este absolut singular, unic şi ireptetitiv. Reptitiv rămâne doar procesul de singularizare a fiecărui fenomen prin extragerea din zona recesivă a unei noi variabile capabilă să acţioneze asupra condiţiilor unei realităţi, şi numai a acelora. Oricum ar fi, matricea conţine, virtual, absolut toate variabilele presupuse, dar şi non-presupuse, care pot genera un fenomen, şi asta pentru că toate diferenţele de potenţial apărute într-o realităte devin nevoi care interoghează virtualitatea.

De cele mai multe ori, savanţii îşi doresc să poată întruni absolut toate condiţiile pentru ca un fenomen să se producă în forma sa definitivă. Doar că acţiunea fenomenului asupra realităţii produce continuu diferenţe de potenţial, cu alte cuvinte, condiţii noi care acţionează asupra virtualităţii de unde vor fi extrase noi variabile gata să se activeze şi să întreţină inegalitatea dintre matricea cauzală şi cea a realităţii existente. Cu alte cuvinte principiul incertitudinii al lui Heisenberg poate fi considerat valabil nu numai pentru relaţia dintre un electron şi un foton, ci asupra întregului lanţ cauzal, din orice moment al realităţii. ∆x, ca şi Δp marchează existenţa unor interevale în care se presupune că ar exista un singur foton, sau un singur electron, fiecare cu o anume poziţie incertă  în respectivele intervale. Doar că în intervalele respective, fotonul sau electornul este observat în urma unui număr de parametrii care fixază condiţiile în care aceştia devin vizibili. Fapt care ne face să credem că atât fotonul, cât şi electronul  există într-un număr necunoscut de variabile ale unor matrici, care devin observabile într-o realitate în funcţie de numărul de parametrii ce vor deveni comuni. Pentru a putea lumina un electron, fotonul trebuie să răspundă la o întrebare precisă pe care acesta (electronul) o formulează într-un număr de parametrii. În momentul în care fotonul este capabil să răspundă acestei întrebări – şi numai în momentul acela – el va deveni o particulă singulară care va modifica vechea condiţie a electronului. Modificarea parametrilor electronului conduce la o modificare a realităţii sale, care, în felul acesta,  va răspunde, la rândul său, unei întrebări ce vine din straturi relative ale unei realităţi ce-l conţine. Ceea ce presupune că lanţul de întrebări îşi are originea în cu totul alte regiuni ale realităţii şi se propagă invariabil către nivelele care ating intervalele subtile de contact între materialitate şi virtualitate. Răspunsurile îşi propagă efectele către zona care a generat întrebarea, iar fiecare moment – şi într-un sens şi în celălalt – presupun tot atâtea acţiuni de modificare a realităţii. Relativitatea face ca impulsurile generate de întrebarea pusă oriunde în realitate, să se propage în toată structura oricât de complexă ar fi ea. Ceea ce presupune că realitatea se va modifica pe deplin şi mereu, în totalitatea ei, rămânând continuu egală cu sine.  Inegalitatea  Δx∙Δp ≥h/2 (unde h/2 este constanta redusă a lui Planck) exprimă clar faptul că realitatea este întotdeauna inferioară în expresii, dar superioară în parametrii, virtualităţii. Cu alte cuvinte, nu virtualitatea tinde să devină realitate, ci realitatea în urma noilor nevoi născute din noile condiţii, pune întrebări virtualităţii la care aceasta răspunde printr-o nouă variabilă capabilă să stingă nevoia.

*

            Ce plăcere să zaci noaptea pe spate, afundat în pala de fân, să te străbată pe de-a-ntregul mirosurile dulci, aromate. Ţii în gură firul de fân, nici uscat, dar nici verde, şi dulceaţa ierbii se împrăştie în cerul gurii. Acoperit eşti de sunetul miilor de greieri, te împinge muzica lor, te apasă, şi-n cerul spuzit de stele, una doar te fixează-n pâlpâitul ei monoton. Nu vrei să mai mişti, nici măcăr să respiri parcă n-ai avea nevoie, aleanul te-alintă, şi mereu te întrebi: de ce eşti atât de insuficient pentru a trăi pe deplin în lumea aceasta ce se stinge-aprinde? Neputincios te regăseşti, şi nu te poţi împăca cu tine, dar şi pe deplin fericit că ţi-e dată o astfel de noapte. Nu ştii pe deplin, nu înţelegi pe de-a-ntregul, dar fiorul de aleasă iubire, de care ţi-e ruşine şi singur fiiind, te arde o fărâmă de vreme.

Şi peste toate te-ntrebi: realitatea, ea unde-o fi?