ORIZONTURI

 

            Zilele trecute am citit declaraţiile Domnului Dan C. Mihăilescu şi, după multă, poate prea multă vreme, am trăit satisfacţii adânci. Spusele Domniei Sale sunt legate de însuşi sâmburele realităţii, sunt foarte aproape de curăţenia din apropierea Originii. Repet: am fost cuprins de o profundă satisfacţie să văd că – în sfârşit! – cineva vorbeşte despre aceste lucruri atât de fundamental importante.

I-am dat imediat telefon, pentru că un drăcuşor din inima mea nu-mi dădea pace. Poate n-ar trebui să vorbesc public despre asta, dar o fac aici, pe internet, adică într-un spaţiu al anonimilor, al celor care doar au iluzia că sunt importanţi, că sunt ascultaţi, că fac parte dintre cei aleşi. Dar asta este altă poveste.

I-am dat telefon, spuneam, şi pe măsură ce vorbeam cu Domnia Sa înţelegeam că nu acordă de fel importanţa cuvenită spuselor sale. I-am spus asta şi el a trecut elegant peste, pe deasupra,  – ceea ce m-a făcut să-mi întăresc şi mai mult convingerea că nu miezul vorbelor sale era grija sa, ci alcătuirea în sine. Declaraţiile Domnului Dan C. Mihăilescu erau un joc intelectual şi el ţinea – şi probabil ţine mult! – să rămână aşa, pentru că aşa strălucesc, sunt sprinţare, sunt viu colorate şi pot sta la originea altor construcţii asemenea. Şi ar mai fi ceva: spaima de responsabilizare. Orice declaraţie care responsabilizează înseamnă o legătură vie, indestructibilă cu glia, cu esenţa Realităţii însăşi. Înseamnă că trebuie să devii consecvent conţinutului vorbelor tale, şi drumul tău începe să semene cu o Golgotă, sau, mai ales, cu neînchipuita trudă a lui Sisif. Intelectualului îi este frică de asta, i se pare că o astfel de poziţie îi ştirbeşte libertatea, de aceea nu ai să vezi niciodată un intelectual încarcerat în miezul spuselor sale. El pluteşte peste Realitate, îi vede conexiunile şi şuguie cumva despre ele, cât mai paradoxal, cât mai instigator, cât mai intrigant. Atâta tot. Probabil acesta este rolul intelectualului, unul care vine din educaţia sa, din modul cum se formează.

Oricum ar fi, îi mulţumesc din suflet Domnului Dan C. Mihăilescu; odată pentru satifacţia puternică pe care am avut-o şi a doua oară pentru nişte confirmări indirecte pe care le doream arzător şi nu veneau de niciunde.

Aceste rânduri nu vor ajunge niciodată să fie citite de Domnia Sa, şi ăsta este un lucru bun. Va fi un fel de taină, şi despre înţelesurile ei eu ştiu, iar ceilalţi înţeleg atât cât e în rostul lor s-o facă.