Cel mai mare compliment ce mi s-a făcut vreodată a fost la premiera cu „Cameristele” de Jean Genet.
Nu am stat niciodată în sală la premieră, locul meu preferat este sprijinit de tocul uşii principale de acces în sală. De acolo se aud vocile actorilor şi reacţia sălii; după sunetele lor îmi dau seama de evoluţia reprezentaţiei, imi dau seama de greşeli, sau de momentele când emoţia cuprinde spectatorii. La câteva momente după ce începeau aplauzele finale plecam în foaier sau la cabine pentru a nu fi nevoit să urc pe scenă. Nu este locul meu acolo. Scena este în întregime a actorilor, iar aplauzele le aparţin deasemeni; ei sunt cei care dau piept cu mulţimea.
Stăteam în locuşorul meu preferat de după uşa principală şi începusem să fiu din ce în ce mai îngrijorat spre final, pentru că o linişte grea, nefirească se lăsase în sală. Vocile actriţelor erau tot mai puternice, mai dominatoare. Nu-mi plăcea de loc liniştea aia compactă, nu era ca la alte spectacole, n-o înţelegeam, mă domina şi îngheţasem tot pentru că putea însemna orice. După ultima replică şi după ce cortina s-a lăsat, nu s-a întâmplat nimic, aceeaşi linişte grea, dureroasă aproape, domina întreaga sală. Am simţit un fior cum mă scutură şi am gândit scurt: „A căzut.”
Era un spectacol la care ţineam; muncisem din greu şi actorii trecuseră prin chinuri dure, pentru că manipulasem totul aproape cu sadism. Erau scene pe care le repetasem ore în şir, până în târziu miez de noapte, rafinând detaliile care să nască emoţii adânci, adânci.
Şi acum totul era dominat de liniştea asta de neînţeles. Am ţâşnit de lângă uşă, convins că spectacolul a căzut şi un gol mi se zbătea în suflet pentru că nu înţelegeam unde am greşit atât de grav. Aplauzele m-au ajuns pe când deschideam uşa de la foaier. Nu puteam să le apreciez, momentul acela lung de tăcere din final mă zdrobise pur şi simplu. Patrulam în foaierul acum luminat, şi mi se părea că nu se mai termină. Plasatoarele deschiseseră uşile şi auzeam aplauzele şi strigătele, dar puţin îmi păsa. Voiam să se termine odată, totul dura la nesfârşit, mi se părea mie, şi nu înţelegeam de se se mai apludă atât de mult dacă totul este o cădere. Mă simţeam cam terfelit şi mai ales eram istovit cu totul, nevoit să patrulez prin foaierul gol.
Primul spectator care a ieşit din sală a fost un bărbat scund, brunet, subţiratic, aşa, cam la patruzecişicinci de ani. Un necunoscut pe care nu-l mai văzusem până atunci şi nici nu l-am mai întâlnit mai apoi. M-a zărit, a venit direct la mine cu mâna întinsă pentru salut, m-a privit direct în ochi şi mi-a spus: „Domnule, dumneata ori eşti foarte deştept, ori îţi baţi joc de noi!” Atât. Apoi a plecat. Era deja prea mult!, mintea mea s-a blocat cu totul. Nu eram în stare să înţeleg nimic, darămite să mai judec.
Apoi, în jur s-a născut forfota obişnuită la un astfel de eveniment, lume care vine, spune ceva, strângeri de mână, pupături, îmbrăţişări. Obişnuitul jurnalist imbecil care mă întreabă de ce nu a venit şi Genet la premieră. Îi răspund că noi l-am invitat dar a avut probleme de familie. Îşi notează conştiincios. Ai mei râd de se prăpădesc şi întrebarea face ocolul mulţimii.
Abia spre dimineaţă, sorbind din vinul roşu, aromat, îmi aduc aminte de spusa barbatului, şi mă gâdilă pe suflet, mă gâdilă teribil de plăcut.
