Am fost, sunt, şi voi rămâne până la sfârşitul zilelor mele, adversarul, declarat şi statornic, fundamentalist chiar, al mentalităţii care susţine că: omul de artă trebuie să trudească pentru plăcerea consumatorului, a privitorului, a cititorului etc. Etc. Etc. O astfel de mentalitate distruge, pârjoleşte totul în jurul său, punând carul înaintea boilor, şi vânzând spiritul Creatorului – ce ar trebui să fie scormonitor şi dedicat – societăţii de consum.
De la instaurarea acestei prăpădite concepţii s-a obştit mereu, cu voce tunătoare, că un Creator trebuie să-şi vândă opera; trebuie să alcătuiască profilul ideal al celui care scoate bani din buzunar şi să-şi închidă imaginaţia în aceste fruntarii; consumatorul a fost declarat dumnezeul pe deplin hotărâtor al celui care „produce” „opere de artă”.
Prima Artă care s-a vândut acestei mentalităţi a fost filmul. Şi cum harul acestei Arte este să strecoare în suflete, mai dihai decât oricare alta, însăşi esenţa poveştii, spiritele slabe s-au lăsat duse pe drumul deschis. (Dreptate aveai Dziga Vertov! Mare dreptate!!) A fost suficient! – şi negustori veleitari au descoperit că pot minţi formidabil, au deschis o cutie a Pandorii despre care nu ştia nimeni să existe.
Montajul – baza sintaxei în limbajul filmic –, desăvârşită formă de a emoţiona dacă te cheamă Tarcovski, sau Bergman, sau Pintilie, sau Buñuel, sau Fellini, sau Antonioni, şi câţi alţii mai sunt, regizori cu opere desăvârşit acoperte de târâtoare pornite să se căpătuiască, montajul spun a întronat domnia minciunii, care s-a răspândit mai apoi pest tot.
S-au prăpădit spiritele integre, ne-aplecate minciunii, au plecat fericiţi spre ceruri, ducând cu ele mulţumirea că au desăvârşit. În locul lor au năboit hoţii, farsorii, excrocii, cu ochii holbaţi după parale. Şi paralele au început să vină, să curgă dacă ştii să linguşeşti, să te sălâmbâi ieftin mulţumind sufletul cenuşiu al ţaţei, gândul frivol al beteagului, năzuinţa scheletică şi orgolioasă a vreunui oportunist oploşit lângă un cin nemeritat. Acestea sunt rezultatele unei filosofii strâmbe care se joacă schizofrern cu valori pe care le combină ala-n-dala. Acestea şi dispariţia Principiului, locul acestuia fiind luat de tot felul de ziceri care-şi doresc să devină ele însele Principiu. Dorinţă arogantă, scheletică, seacă, cu un singur rezultat: domnia malformaţiei.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am fost atins de aripa acestor nebunii. Nu am făcut nici un spectacol, nu am scris nici un rând cu gândul la cel care va privi sau mă va citi. Tot ceea ce am făcut în lungul vieţii a fost din nevoia adâncă de a mă înfrunta direct cu legile firii, cu cele mai subtile expresii ale legilor firii. Am trudit patru ani, fără răgaz, să scriu „Ereziile de la Iaşi”. O carte venită de pe altă lume, o lume ale cărei semne le citesc mai în fiecare zi, le văd cum apar, se înfiripă. O carte pe care nu mulţi vor avea curajul s-o înceapă şi, probabil, nimeni nu va stărui s-o termine. „Ereziile de la Iaşi” nu este o carte pentru citit – mai ales după concepţia de azi a cititorului. De asta am şi atenţionat de la început că nu are rost.
Nu este important, nu găsesc să fie important să fie citită, pentru că bucuria mea, strălucirea fabuloasă, mirobolantă a jocului care-mi umplea inima de flăcări sprinţare, care-mi limpezea mintea făcându-mă să văd căi, alcătuiri, subtilităţi, magice forme, toatea darurile acestea unice, nu mi le vor da niciodată cititorii, oricât de multe laude ar aduce ei scrierii. Bucuria s-a stins atunci când am pus ultimul punct al cărţii. O vreme am umblat secătuit, bântuit de o frică tainică: „oare acesta a fost ultimul lucru pe care l-am putut face; va mai urma ceva; voi mai avea putere?”
Aşa mi se întâmpla după fiecare spectacol, de cum se termina munca, apărea spaima că nu voi mai fi în stare să-l fac pe următorul. Asta mi se întâmplă în fiecare zi şi când am simţit că trebuie să mă despart definitiv de sistemul care a pornit spre orizonturi ce nu poartă şi valorile mele, m-am străduit să devin un necunoscut.
M-am străduit să ajung la fel de anonim ca şi oricare altă alcătuire a Universului.
“Deşi ştiu c-a mea liră d-a surda o să bată
În preajma minţii voastre” …(Eminescu, Junii corupţi)
De acord cu această critică obiectivă adusă consumatorului de artă, dar mai ales a celei numită film, la care eu aş adăuga şi moda vestimentară, culinară, sexuală transmisă non-stop pe toate programele televiziunilor lumii moderne. Imaginea este un limbaj cu un impact imens asupra sistemului nervos, deoarece pare reală, astfel încât privitorul este de regulă fascinat şi rămâne marcat sau formatat, cuvânt utilizat acum în informatică, pentru tot restul vieţii numai şi numai decât dacă este idiot. Conform definiţiei din DEX, “limbajul este sistemul de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele”, la care ar trebui neapărat adăugată imaginea, datorită sistemelor moderne de a o transmite fără fir şi fără restricţii în orice colţ al lumii. Vorbind în termenii limbajului informatic, utilizat în teoria transmiterii informaţiei, limbajul este un cod, un program sau un mod de exprimare, este tehnologia sau priceperea prin care o existenţǎ transmite informaţie coerentǎ în interiorul şi în exteriorul ei, pentru a se adapta continu presiunilor externe şi interne create de multitudinea de factori aflaţi în evoluţie sau în involuţie, cu scopul de a exista în conformitate cu însǎşi definiţia ei, cu sinele autodefinit.
Acum un an, printr-o ştire, un program TV anunţa faptul că un copil a sărit de la etajul trei cu o umbrelă, deoarece aşa a văzut el într-un film.
Internetul şi televiziunea, aceste sisteme minunate de comunicaţie create de om, “dau o atracţie perversă ce-ţi devorează sufletul până la moartea lui fizică” (Doru Antonesei, Divertis)
Faptul că lumea este acaparată de o şleatcă de derbedei care au monopolizat resursele terei şi le utilizează pentru idiotizarea omului este un fapt deja cunoscut.
Cel care mai reacţionează cu calm şi trage semnale de alarmă privitor la direcţia către care se îndreaptă omenirea este, chiar dacă nu poate fi combătut sau mai ales de aceea, fie batjocorit, fie marginalizat.
Ceea ce nu ştiu aceşti idioţi, care s-au cocoţat în vârful piramidei creaţiei, este că această natură, aparent docilă, reacţionează nevăzut la gândul, cuvântul şi fapta omului.
Pictorul englez William Blake, caracterizat de contemporani drept un pictor bun, dar nebun, a rostit: “Trebuie sǎ creez un sistem. Altfel voi fi înrobit de cel creat de alt om. … Nici o pasǎre nu are zbor prea înalt, dacǎ nu zboarǎ cu aripi proprii.”
În cartea sa “The brave new world” , Aldous Huxley spunea despre lumea care va să vină: “Tele-tâmpiţii secolului douazecişiunu vor avea tot ceea ce au fost programaţi sǎ-şi doreascǎ, acţionând ca propriile lor tele-jucǎrii. Rebelul castrat de mâine se va plimba într-o holo-gramǎ şi va putea oricând deveni virtual asemeni propriului sǎu idol…. El va fi mult mai interesat de a urmǎri actul sexual al idolului sǎu, decât de a face el personal acest act.”
Aduc aici în atenţie, ca o glumă pentru “plăcerea consumatorului de artă”, un catren al lui Păstorel Teodoreanu, care, într-una din zilele lui normale (bahice), probabil plimbându-se prin pădure, a călcat în creaţia cuiva şi a rostit:
“Voi, creatori ai artei pure,
Ce staţi acuma la pădure,
Să fiţi atenţi când va plimbaţi
Să nu călcaţi în … ce creaţi!”
Marii scriitori ai lumii, chiar dacă s-au gândit la prezent şi au încercat să educe generaţiile lor prin cuvinte înţelepte, nu au beneficiat de înţelegerea contemporanilor.
Nemurirea lor a fost dată de generaţiile care au venit în urmă.
Să vedem ce generaţii vor mai veni în urma fertilizărilor artificiale, deoarece copiii “născuţi” natural diferă fundamental de copiii “făcuţi” în vitro, fiind lipsiţi de moştenirea lor, cerul.
Referitor la acest aspect, parafrazând un cântec vechi, am scris şi eu o mică epigramă:
“E în vitro veritas,
Spune omul cu-al său glas,
Să ne fu…. cât timp ne-a rămas.”
……………
Lev Tolstoi spunea către sfârşitul vieţii în jurnalul său “Despre Dumnezeu şi om”: “E ciudat că sunt nevoit să tac lângă oamenii care trăiesc alături de mine şi vorbesc numai cu cei care sunt departe de mine în timp şi spaţiu, care mă vor auzi”.
Am început cu Junii corupţi şi închei tot cu Eminescu (Scrisoarea I):
“De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,
De a pururi, pretudindeni, în ungherul unor crieri
Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!”